Criticul literar se declară afon şi spune că „din motive muzicale, şi nu politice“, în şcoala primară nu voia să-nveţe imnul schimbat, al Republicii Populare Române. Tatăl l-a sfătuit că „nu e o idee bună“ să nu-l ştie.

I-a plăcut şcoala, dar nu şi „schimbările politice" prin care trecea, şi din cauza cărora părinţii săi, amândoi profesori, au fost arestaţi, iar el a fost obligat să-şi schimbe numele după cel al bunicului matern. Foştii colegi de facultate spun că avea „mare succes la fete", dar el însuşi susţine că afla de pasiunile pe care le stârnea doar ani mai târziu, când îşi întâlnea pe stradă fostele studente. Nu regretă implicarea în politică din anii '90, dar nu ar mai candida azi sub niciun motiv. În schimb, i-ar trimite înapoi în bănci pe mai toţi politicienii români, ca să-i înveţe Limba română şi bunele maniere.

„Weekend Adevărul": Aţi început şcoala imediat după război, la Sibiu. Cum a fost?

Nicolae Manolescu: E adevărat, am intrat în clasa I în 1946. Am apucat doi ani „pe stil vechi", până la Reforma Învăţământului din 1948, adică am făcut ce se făcea şi înainte de războaie, între care şi Religie. În '48, în schimb, s-a terminat cu foarte multe dintre materiile pe care le făcuserăm noi. S-au simplificat toate foarte tare, scriitorii români au dispărut, mai rămăseseră numai vreo doi, chiar şi pentru clasele mici... Cel mai rău pentru mine, că n-am ureche muzicală, a fost că, după Imnul Regal, pe care cu greu îl învăţasem, a trebuit să-l învăţ pe cel al Republicii Populare Române! Cum vă spuneam: n-am ureche muzicală, nici voce, aşa că în decembrie '47, m-am dus la tatăl meu, care era profesor la Sibiu, la „Gheorghe Lazăr", şi i-am spus: „Eu nu pot să învăţ imnul acesta". Sigur că tata s-a gândit că n-am motive politice de refuz, şi nici nu erau, erau muzicale... Dar mi-a zis, pe un ton că-l ţin minte şi acum, că „nu e