După un excelent thriller clasic (Marioneta/The Ghost Writer, 2010), imprevizibilul cineast Roman Polanski a apelat din nou la o veche tradiție hollywoodiană: transpunerea pe ecran a unor piese de teatru care se bucuraseră de mare succes pe Broadway. În ambele cazuri, regizorul a scris scenariul împreună cu autorul textului inspirator. Atunci era vorba de prozatorul britanic Robert Harris, acum – de dramaturga franceză Yasmina Reza, a cărei piesă Le Dieu du Carnage (2006) a avut una dintre primele puneri în scenă din lume la Teatrul de Comedie din București (unde se joacă din aprilie 2010, sub titlul Doamne... ce măcel!, preluat și de distribuitorul filmului).
Nu încape îndoială că Polanski, stabilit la Paris și lipsit de posibilitatea de a călători în SUA, a ales acest text dramatic nu doar pentru finețea observațiilor psihologice sau subtilitatea dialogurilor, ci și pentru că personajele din Doamne... ce măcel! (patru la număr) nu părăsesc imobilul în care se află (mai precis, își petrec cea mai mare parte din timpul evenimentelor în livingul unui apartament). Astfel, deși povestea era plasată în Brooklyn (regizorul a folosit versiunea jucată pe Broadway), s-a putut filma fără probleme în Franța.
Incidentul ce declanșează acțiunea este surprins în cadrul-secvență peste care se suprapun creditele de început, acompaniate de muzica lui Alexandre Desplat. Într-un parc, doi puști, care se apropie treptat din planul îndepărtat, desprinzîndu-se dintr-un grup, se ceartă, iar unul dintre ei, aparent ostracizat, îi arde celuilalt un băț peste față. Ce s-a întîmplat aflăm din dialogurile ce urmează, purtate de părinții celor doi băieți de 11 ani și prezentate în timp real pe ecran. Zachary Cowan s-a înfuriat pe Ethan Longstreet, deoarece acesta nu l-a primit în „gașca“ sa și l-a numit „turnător“, așa că l-a lovit cu ce avea la îndemî
