Se spune că toate lucrurile se schimbă în bine atunci când din mintea noastră dispare o prejudecată, o barieră mentală sau o super-credinţă în ceva aparent imuabil. Ceea ce până la un moment dat pare a fi imposibil de realizat, printr-o simplă revelaţie, adesea de doar câteva secunde, devine posibil în timpul propriei noastre existenţe umane. Când această iluminare de o clipă are loc în mii de minţi, alungând acelaşi întuneric, se declanşează arcul electric al unei acţiuni colective care scurtcircuitează voinţa publică, mutând-o pe câmpul de bătaie pentru drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Acolo unde, oricât ar dura lupta, se reabilitează demnitatea umană şi se resuscitează ideea de dreptate socială. Pentru câteva clipe sublime, mii de cetăţeni amărâţi au sentimentul că sunt eroi şi impresia că vor reuşi să schimbe definitiv lumea.

În 2004, Traian Băsescu a bulversat societatea românească, apărând pe prima scenă ca un adevărat deschizător de drumuri, o locomotivă de dimensiuni uriaşe care trăgea în faţă un PDL pentru care alegătorii nu aveau o apetenţă deosebită. La acea vreme, Băsescu părea a fi personajul providenţial pentru societatea românească, omul capabil să deschidă drumuri noi, pe care românii să păşească zâmbitori către un trai bun. „Locomotiva” Băsescu pufăia la maxim, părând a fi „mecanismul” fantastic care va schimba lumea. Creduli şi mormoloci ca de obicei, românii au crezut ca un melc nătâng în vorbele viitorului preşedinte, aliniindu-se fără să crâncnească la o politică dovedită a fi dezastruasă peste doar câţiva ani de guvernare. Câtă vreme a funcţionat ca prim-ministru Călin Popescu-Tăriceanu, Preşedintele nu a cutezat să intre în haina de dictator. A fost perioada de „hârâială”, în care Traian Băsescu doar a lătrat, fără să muşte prea mult. Este posibil ca mulţi dintre compatrioţii noştri să se fi înşelat, crezând că le-a pus Dumnezeu mân