Fugara aducere-aminte e alungată de zornăitul săţios din cutia mare de tablă din mâinile Bunicii, în care odinioară a fost lapte praf şi care acum e ciupită de puncte minuscule de rugină şi plină cu biscuiţi făcuţi în casă, din cei rotunzi cu miere, cât nasturii de palton. Belşugul de mâncare e strâns de pe masă şi dus alături, în cămară. E vremea prăjiturilor. Nu sunt rare dăţile când Bunica face prăjituri, însă de Crăciun te poţi aştepta mereu de la ea la lucruri deosebite. Reintru în odaia cu brad, mă apropii din nou de el şi constat că şi anul ăsta l-am pierdut pe Moş Crăciun. A fost. A lăsat ceva şi a plecat. Sub copac a apărut un pacheţel învelit în hârtie aspră şi mov, legată cu sfoară albă. Am voie să-l ating, să-l înşfac şi să-l desfac. În dreapta mea Bunica şi Bunicul surâd. Par să nu-şi facă de fel gânduri despre cum şi când s-a strecurat la noi în casă un străin, fie el şi Moş Crăciun. Altminteri e cu totul altfel: altminteri e mereu vorba ca poarta către stradă să fie încuiată, nu cumva să se strecoare înăuntru vreun ţigan să fure ceva. Moş Crăciun, deşi se pricepe să se strecoare până la noi, nu fură nimic, ci de fiecare dată aduce.

Hârtia mov ascunde o cutie de carton colorată, care la rândul ei acoperă o hârtie foşnitoare, de data asta albă, iar hârtia cea subţire, în cele din urmă, înveleşte o maşină. O maşină neagră, aproape adevărată. Ce-i lipseşte e să fie de fier în loc de tablă şi îndeajuns de mică spre a încăpea în buzunarul de la pantaloni. Plastic n-are - asta e bine! E o maşină deschisă, fără capotă, mare de-o palmă, cu un parbriz din - totuşi - plastic, lucios şi transparent. Din bancheta din faţă răsar, de la piept în sus, două jumătăţi de figurine din cauciuc, ambele cu braţe boante şi întinse înainte, în vreme ce doar una din ele atinge volanul. Hainele, părul şi chipul le sunt pictate pe capetele moi din gumă, iar ochii sunt î