Ocercetare critică asupra poeziei româneşti de la 1867, studiul lui Titu Maiorescu (Iassi, Ediţiunea şi imprimeria Societăţii „Junimea”), mai cunoscut, de obicei, fără anul la care trage linie, e o probă, rezistentă în timp, de cum se pot uni o viziune teoretică şi o miză critică.

Se ştie că domnul Maiorescu, înaintea altora, se revizuieşte, şi succesivele prefeţe arată nu atât o schimbare de gusturi a criticului dintâi, cât schimbarea care începe să se vadă în „curtea” literaturii române, de care demersul lui Maiorescu nu e, nici pe departe, străin.

Devenită necesară dintr-o dezamăgire celebră („dintr-o colecţie de poezii frumoase a ieşit o critică de poezii rele”) căreia nu putem să nu-i vedem, astăzi, oarecarea cochetărie, cercetarea critică distinge între două condiţiuni la fel de celebre: cea materială şi cea ideală. Două lucruri frapează, în scrisul cuiva care nu avea, propriu-zis, o experienţă de strateg al direcţiilor literare: organizarea (pe care educaţia cu care venise să propăşească ţara o poate explica) şi erudiţia la subiect, aşa-zicând. Maiorescu nu arată ce ştie, ci ce trebuie ştiut. Aşa încât îi iese un îndreptar fără emfază, care „rade”, ce-i drept, producţiile departe de a-l mulţumi ale epocii literare pe care o întâlneşte, nu foarte sincronă cu Occidentul, dar arată, cu răbdare şi sistemă, şi cum trebuie făcut. Ceea ce nu înseamnă că miza critică se diluează. Dimpotrivă, se susţine.

Mai este ceva cu acest studiu, ce se vede privind à l’envers opera de vizionar a lui Maiorescu. E un angajament critic care face loc, care întreţine o aşteptare. „Să prepare junei generaţiuni un câmp liber pentru îndreptare” sunt cuvintele cu care se încheie Cercetarea critică. O misiune pe care Maiorescu şi-o asumă înaintea tuturor şi pe care şi-o va vedea împlinită prin direcţia nouă şi prin Eminescu, mai ales. Cel care debutase deja de-u