Creştin ortodocşii îl prăznuiesc la 20 ianuarie pe Cuviosul Părinte Eftimie cel Mare, a cărui viaţă a fost scrisă în chip minunat de Chiril Monahul. Sfântul Eftimie a trăit pe vremea împăratului Graţian. S-a născut în Melitina, în cuprinsul mitropoliei Armeniei, din pântece sterp şi neroditor, asemenea Sfântului Ioan Botezătorul, părinţii săi, Pavel şi Dionisia, fiind de neam bun şi dreptcredincioşi. Cum nu aveau copii, se rugau necontenit să le dăruiască Dumnezeu un fiu.
Într-una dintre nopţi, pe când se rugau, „li s-a arătat oarecare vedenie, zicându-le: «Veseliţi-vă, veseliţi-vă, pentru că, iată, v-a dăruit Dumnezeu fiu, numit cu numele veseliei, căci prin naşterea sa dăruieşte Dumnezeu veselie Bisericilor Sale», aflăm din scrierile lui Chiril Monahul.
După moartea tatălui său, maica sa l-a dus la Evtroiu, marele episcop al Melitinei, care l-a rânduit în ceata clericilor. Cum avea aplecare către sfintele învăţături, săvârşind numai fapte bune, a fost hirotonit preot şi a primit purtarea de grijă a sfintelor mănăstiri şi schituri. Avea 29 de ani când s-a dus la Ierusalim, aşezându-se într-o din peşteră, împreună cu cuviosul Teoctist (prăznuit la 3 septembrie), loc în care multora le-a fost de folos, izbăvindu-i de boli grele, rugăciunile sale aducând ploi în vreme de secetă, tămăduind pământul de la nerodire.
Se spune de asemenea că a hrănit cu câteva pâinici patru sute de oameni care veniseră la mănăstirea lui. „Strălucirea lăuntrică a sufletului acestui Cuvios a vădit-o şi stâlpul de foc care se pogora din cer, când cuviosul slujea, şi sta lângă el până se sfârşea Sfânta Jertfă, văzut fiind de toţi cei din jurul lui. El vedea cu mintea şi gândurile celor ce se apropiau de Sfânta Cuminecătură, cunoscând pe cel ce venea cu cugetul curat şi pe cel ce era întinat, iar acesta era semnul curăţiei celei mai desăvârşite”(...) aflăm din volu
