Se zdruncinase pământul de se învârtise şi cheia în broască aşa cum aşeza într-un vers cutremurul Adrian Păunescu. Ieşiseră şi pietrele din caldarâm de scuturarea care prăvălise clădiri şi destine. Se crăpau pereţii şi la Spitalul de Urgenţă Floreasca, iar pe scări se buluceau disperaţi bolnavi şi medici, vizitatori şi brancardieri. Locul în care viaţa fusese de atâtea ori salvată a scăpat până la urmă de prăbuşire. După ce cutremurul s-a potolit în norul de ciment şi covorul de tencuială, oamenii au început să se dezmeticească. Se adăpostiseră firesc mulţi şi în subsol, şi în curte.

Când lumea a început să revină în saloane, dar şi în sălile de operaţie s-a constatat că într-un bloc operator rămăseseră doi oameni. Un pacient care fusese anesteziat, dar nu se pornise operaţia, şi o asistentă care încă mai împingea cu mâna burduful aparaturii de respiraţie artificială. Era o asistentă modestă, tăcută. În momentul în care s-a pornit prăpădul cutremurării şi au fugit toţi să se adăpostească, asistenta a rămas lângă bolnavul anesteziat şi tremura de emoţie că nu ştia cum să rezolve întreruperea de curent care nu mai alimenta aparatura de anestezie la Terapie intensivă.

Bolnavul trebuia să aibă plămânii ventilaţi, căci altfel ar fi murit, deoarece organele vitale îi fuseseră anesteziate şi asistenta a început să împingă cu mâna „distonul” plămânului artificial, care a împins aerul vieţii pacientului adormit pe masa chirurgicală. Peste Spitalul de Urgenţă Floreasca au trecut toate catastrofele posibile. Au adus Salvările sute de oameni în pragul morţii şi la cutremurul din 1977, şi la Revoluţie, şi la inundaţii, şi la explozia de la Uzina Policolor, şi la incendiul devastator care a cuprins Magazinul Victoria. La o asemenea invazie de oameni răniţi şi în stop cardiac, Spitalul de Urgenţă Flo­reasca a făcut faţă.

Din existenţa de 75 de ani a spitalelor d