Lucian Boia, Capcanele istoriei.
Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950
Bucureşti, Editura Humanitas,
2011, 360 pag.
Intelectualul nu gândeşte – «în medie» – mai corect decât ceilalţi muritori; nu se orientează mai bine în mersul evenimentelor, doar fiindcă este intelectual. Se întâmplă, dimpotrivă, să gândească în dezacord cu evoluţiile reale şi cu bunul-simţ comun, fiind mai înclinat spre judecăţi abstracte, generatoare de atitudini excesive şi de plăsmuiri utopice.
Am zice că intelectualul, mai ales el, ar trebui să fie un om liber. Nu înseamnă că şi este. E supus, ca oricine, conjuncturilor istorice şi presiunilor ideologice. Într-un fel sau altul, cariera lui e dependentă de Putere (cu atât mai mult într-un regim autoritar şi, fără doar şi poate, într-unul totalitar). Nu puţini intelectuali au de altfel fascinaţia Puterii; se simt ei înşişi mai puternici, adăpostiţi la umbra ei. În tot cazul, intelectualul are o abilitate: aceea de a găsi de fiecare dată argumente potrivite pentru a justifica şi a se justifica. Mai ales atunci când i se pare că istoria şi-a dat verdictul. Pentru intelectual, glasul istoriei este irezistibil” (p. 342).
Sunt, acestea, concluziile remarcabilului volum publicat de curând de Lucian Boia la Editura Humanitas, Capcanele istoriei. Un volum despre, aşa cum se şi subintitulează, elita intelectuală românească între 1930 şi 1950.
Personal, găsesc aceste constatări un pic derutante. În sensul că se fac vinovate de un anume convenţionalism de care, până acolo, cartea fusese cu totul străină. Nu că, punându-le pe hârtie, Boia n-ar avea dreptate. Din contra. Are prea multă dreptate. A vorbi despre naivitatea politică a intelectualilor e în fond un loc comun. (Indiferent la ce epocă ne referim.) A vedea, la grămadă, în gândirea acestora o funciară lipsă de realism,
