Protestele care au loc (la data la care scriu) în patruzeci de oraşe din ţară îmi nasc o seamă de întrebări: oare cine sau ce anume poate legitima o mişcare populară îndreptată împotriva unui regim aflat la putere? Cum sau cine sau de unde se poate procura autorizaţia de a manisfesta pentru schimbarea unei ordini (politice şi nu numai) pe care populaţia (poate chiar poporul) o consideră, hai să fiu elegant, "nepotrivită"?

Cât de relevantă este "cantitatea" de cetăţeni care îşi asumă responsabilitatea de a manifesta în stradă?

Comparaţia cu evenimentele din decembrie 1989 nu mă ajută cu nimic. Atunci au ieşit din case mult mai mulţi oameni decât în ianuarie 2012, dar în mai puţine oraşe/ localităţi. Acum au ieşit mai puţini dar, geografic, mai uniform răspândiţi. Statistic, totuşi, nici "revoluţia" din decembrie 1989 nu ar fi trebuit să aibă loc - asta pentru că (tot statistic) numărul protestatarilor de atunci nu poate fi considerat relevant pentru cei 22 de milioane de români care erau încuiaţi în România comunistă.

Mai departe: cât de în drept şi până unde poate un regim să meargă pentru a estompa, descuraja, reprima, o mişcare populară de protest? Când poate fi considerată solidarizarea organelor de ordine/ represiune cu manifestanţii un gest de fraternizare şi când o trădare?

Marxiştii susţineau că revoluţiile sunt "locomotivele istoriei". Aveau oare dreptate? Dar dacă te trezeşti că locomotiva cu pricina, presupunând că locomotivă este, se înhamă la istorie şi ţi-o duce aiurea, în bălării, sau, şi mai rău, înapoi? Şi dacă în vagoanele cuplate la pufăitoarea locomotivă pasagerii sunt îmbarcaţi, după criterii oculte, la clasa lux, I, a II-a şi restul la bouvagon? Una peste alta, ce-i aia revoluţie, ce-i acela un regim abuziv, cine sunt golanii (sau ultraşii) şi cine sunt adevăraţii luptători, când e gaura din steag un simbol al libertăţii