\"Nu suntem partide!\" a fost una din primele lozinci strigate de \"golani\" în Piaţa Universităţii, cea originală, acum 22 de ani.
"Cu cine sunteţi, cu Frontul?" "Noi nu suntem nici cu Front, nici făr’ de Front." "Dar cine v-a adus cu autobuzele?" "Frontul!" Acest dialog năucitor s-a desfăşurat între o reporteriţă şi o fesenistă, la una din contramanifestaţiile organizate de FSN la Banu Manta, în aceeaşi perioadă tulbure.
Aversiunea faţă de partidele politice s-a născut imediat după 1989. Ea a fost parşiv indusă de către Ion Iliescu însuşi, speriat de reactivarea formaţiunilor istorice. PNŢ şi PNL, ca şi orice alte rămăşiţe ale democraţiei interbelice, au fost diabolizate. Înlocuitorul lui Ceauşescu se angajase în faţa Moscovei, prin intermediul ambasadorului Tiajelnikov, că la Bucureşti va fi o democraţie originală": diversitatea de idei politice se va manifesta doar sub o singură umbrelă ideologică, a FSN. Pluralism, nu pluripartidism. Adică perestroika.
Sub presiunea protestelor de stradă, Iliescu e nevoit să se replieze şi să schimbe tactica din mers: creează o mascaradă de pluripartidism. O puzderie de de formaţiuni politice, care de care mai ciudate, apar peste noapte. Tocmai pentru demonetiza ideea de partid politic. PNŢ, PNL şi PSD se trezesc fiecare cu câte patru-cinci replici – agrariene, liberale sau social-democrate, pentru a spori confuzia. Efectul este previzibil. Inflaţia de partide buimăceşte o populaţie neinformată. FSN câştigă zdrobitor. În 20 mai 1990, la primele alegeri presupus libere, după o jumătate de veac de comunism, românii votează covârşitor împotriva democraţiei tradiţionale. A pluripartidismului.
Acesta este păcatul ideologic originar după care tragem şi astăzi ponoasele. Sindromul "Duminicii Orbului" se manifestă din nou, după 20 de ani, în Piaţa Universităţii. Din nou, protestatarii resp
