Constantin Abăluţă e unul dintre nu mulţii poeţi căruia „îi prieşte vârsta a treia”. Datorită solidelor straturi culturale pe care le-a construit de-a lungul timpului se află acum la un etaj de unde poate vedea lumea altfel, „într-un racursi definitiv şi neangajant, dar nu lipsit de înţelegere pentru toate futilităţile vieţii pe care, de altfel, le-am încercat la timpul meu”, fără a- şi închipui că e „deasupra celorlalţi” („Doamne fereşte!... Sunt doar un fin receptacol”), considerându-se în continuare un discipol dedicat poeziei („n-am contenit să învăţ de pretutindeni, în primul rând de la marii poeţi… şi de la extraordinara cultură orientală, nonantropocentrică şi neemfatică, japoneză în special, de la lecţia ei de expresivitate în lapidaritate”). Aparent, recentul său volum Nu eu, dar nici altcineva e o plonjare în lumea memoriei, dar poetul nu se abandonează amintirilor, ci caută, reconstruieşte într-o altă lumină, de care s-a apropiat acum altfel şi o ştie.

Cu o înfăţişare de el însuşi numită donquijotescă, înfăşurat în multele mantii ale personalităţii, acest autor cunoscut, între altele, şi ca dramaturg, prozator, sau traducător de poezie americană şi sud-americană (recent a apărut César Vallejo, cu aluviuni care sunt exact contrariul lapidarităţii de Haiku – titlul celuilalt volum de traduceri publicat în 2011) nu străbate, desigur, un teritoriu lipsit de versanţii „realismului anecdotic şi critic”; dar ceea ce păstrez eu în memorie de fiecare dată, după o lectură din poezia lui Constantin Abăluţă, este mai degrabă substratul oriental, acest plan „D” al scrierilor sale. Dacă aş nota, ca într-o algebră mistică, cu „A” planul vieţii prezente, cu „B”... „vieţile trecute”, cu „C” imaginile-mituri, ar urma platforma acestor linii orientale care duc spre cunoaştere de sine. Iar volumul recent apărut e întors cu totul, chiar prea mult, spre lăuntru