Binele public este scopul legitim și de neînlocuit al oricărei guvernări democrate. Dacă acest scop se îndepărtează, în loc să rămînă permanent în atenție, cei guvernați au mijloace legitime de a reacționa. Printre acestea se numără protestul, formă de denunțare a ruperii unilaterale a contractului social.

În 1990, în toiul schimbărilor revoluționare din societatea românească, mineriadele au fost modul – ilegal și violent – prin care „deținătorii monopolului violenței legitime“, guvernanții adică, au răspuns nevoii liber exprimate pînă atunci a populației de a adînci modificările politice, economice și sociale produse prin răsturnarea regimului Ceaușescu. Marșul minerilor asupra Bucureștiului – reluat pînă tîrziu, în 1999, ca mijloc de coerciție al manifestărilor civice neconvenabile coaliției dintre ex-comuniști, serviciile secrete moștenitoare ale programului Securității și alte forțe politice potrivnice adîncirii democrației – a fost metoda preferată de reprimare a reorientării strategice a României către Occident, în dublul înțeles pe care acesta îl îmbrăca în acel moment: Uniunea Europeană și NATO. Ele îmbinau, într-o continuitate ce ar merita să fie mai bine analizată în viitor, metoda marșului fascist, mussolinian, asupra Romei cu cea, stalinistă, a asmuțirii „detașamentelor celor mai înaintate“ din punct de vedere comunist, ale proletariatului în lupta – de clasă – cu restul societății.

La mai bine de două decenii distanță de la primele mineriade, integrată, de-acum, în UE și NATO, aliată cu SUA într-un parteneriat strategic, România se regăsește din nou în stradă, mînată de același etos contestatar a cărui esență rămîne dorința de bună guvernare și readucerea clasei politice pe calea interesului public.

În pofida acuzelor la adresa președintelui Traian Băsescu de (fostă) apartenență sau colaborare cu