În pofida unor aparenţe psihosomatice, Gabriel Chifu face parte din respectabila stirpe a creatorilor inadaptabili. Nu se simte bine în lumea largă sau în cea proximă, nici în corpul său, despre care declară că l-ar face uitat undeva, „aşa cum uiţi pe o bancă un ziar citit” (La sfîrşitul zilei).

E cu certitudine un inadaptabil, dar nu unul rebel ci resignat, tangent la candoare. Inadaptabil printr-un soi de rezistenţă, de torpoare a datelor iniţiale ale fiinţei, dureros surprinse de un absurd elementar propriu drumului existenţial, întrucît „nu înţelegem încotro mergem, nici ce ne aşteaptă” (Exerciţiu de mîntuire. Ridicare la cer). Nu emite imprecaţii, nu blasfemiază, limitîndu- se la constatări uimite, dezamăgit la un mod lileal. Spiritualitatea i se exprimă indirect, printr-o spaimă de materia prizată în accepţia ei coşmarescă. Într-una din nopţi, cînd s-a simţit „o fabrică de coşmaruri”, se visează ca „o bucăţică de gheaţă pusă pe o plită încinsă”, apoi ca şi cum s-ar afla „într-o piuă mică”, în care cineva îl pisa transformîndu-l „într-o pulbere fără sens” (O fabrică de coşmaruri). Mai la zi, se percepe „greoi”, aidoma unui „combinat siderurgic/ din epoca socialismului triumfător,/ o magaoaie ruginită şi abandonată” (Unu şi cu unu fac unu). Aşadar o teroare a unei materialităţi adverse, teribile prin aspectul ei scăpat din cadrele ordinii, care nu e neapărat o intenţionalitate metafizică, ci o absenţă a unor „legităţi”, aşa cum Răul ar fi, în gîndirea augustiniană, doar un gol al Binelui. Dar nici golul ca atare nu e suportabil. Cînd se surpă materia, apare spaima de irealitate precum de o dezumanizare. E un vis mut prin nonsens: „Păşeam,/ pe drumul deschis în vis,/ deşi ştiam că un drum care nu există/ nu mă poate duce la tine.// O, şi strigam,/ strigam după tine, cum strig şi acum.// În gînd, neîncetat, strig./ Măcar el, strigătul meu mut, sunt sigur