Partea a II-a a anchetei din numărul trecut

Iulia POPOVICI: Cum ați receptat, subiectiv, teatrul românesc în anul care a trecut comparativ cu cel anterior (atît de subiectiv, încît nu contează cît din producția teatrală ați văzut efectiv)?

Miruna RUNCAN: Mdaa, am văzut puțin, fiindcă am umblat puțin, așa că nici nu știu cîtă legitimitate au răspunsurile mele. În schimb, am citit mai tot ce s-a scris în presă sau în revistele online despe producția curentă. E și ăsta un exercițiu profesional – și de imaginație – destul de interesant. Dacă ar fi să transcriu, me-taforic, percepția mea „globală“, cred că 2011 a adîncit și mai tare prăpastia dintre teatrul făcut „la serviciu“, prin „fișa postului“, și teatrul făcut fiindcă ai ceva de spus, indiferent de estetica abordată sau de instituția producătoare. În principiu, teatrul subvenționat a rămas în mare măsură la fel cum era, stafidindu-se în pod, ca un ciorchine de struguri pus la păstrare; în pofida unor mari injecții de bani, în unele părți, și a unor soluții aberante, de comasare, cu justificări economice care maschează tot felul de alte rațiuni obscure, în alte părți. Orice ar zice ministerul și oficialii, există, în ziua de azi, două lumi paralele, cea a borcanelor de conservare – îmburghezite – și cea, înotînd disperat după aer, a teatrului făcut din dragoste, generozitate și urgență. Lumile astea două se intersectează foarte rar, ceea ce nu e sănătos, nici echitabil.

Ați avut sentimentul unei descoperiri, al unei revelații, surprize plăcute sau neplăcute (și care au fost, dacă au fost)?

N-am avut surprize neplăcute, am avut mari dureri. Plecarea lui Toca, de exemplu, alături de alte plecări la fel de greu de îndurat, care m-au împietrit. Dincolo de asta, m-au și revoltat tot felul de lucruri, în primul rînd autismul vinovat al M(inisterului) C(ulturii) în chestiunea