Efect de apropiere

Pentru a pierde cu fruntea sus ar fi necesare

mai multe etape de confruntare cu tine însuţi, în care

orice eşec devine o mică victorie, orice succes

un stânjenitor şi ireparabil dezastru domestic şi orice pas înapoi

un prilej de refacere a traseului, ca pe aparatul gps, care mai rătăceşte

drumul uneori, ca oamenii. Vrei să auzi cum sună vocea

în zone complet necunoscute? Parcă ar fi a altcuiva, ca atunci

când ai emoţii sau treci printr-o perioadă mai dificilă în viaţă,

sau te auzi din întâmplare într-o înregistrare la radio,

sau – copil fiind, ani după poetul florii de tei – îţi probezi glasul

în joacă strigând la ecou într-o fântână părăsită pe un câmp pustiu.

Nu se mai poate găsi nici un drum ştiut. Este ca o intrare

în bucla de spaţiu, dar şi de timp. Iar aici, acolo, nicăieri şi oriunde

încep să se înţeleagă de minune – ca nişte colegi

de grădiniţă – cu acum, atunci, niciodată şi oricând,

şi cu tot ce mişcă în acest teritoriu al fiinţelor slabe,

unde preţul ieşirii pe autobahn – să zicem, dinspre Zürich

spre Freiburg, unde Papa Benedict al XVI-lea

va veni în două zile – este chiar pierderea

lipsei de siguranţă în calea pe care mergi, care te face să simţi

că trăieşti. Crezi tu oare că mai suntem pe calea dreaptă?

Nu aştept răspuns, ci numai să-mi faci semne cu mâna

pe ecranul computerului că totul e bine, cu tine şi cu cei dragi,

cu lumea noastră îndepărtându-se pe măsură ce mă apropii de ea.

Ţara promisiunilor de viitor

Bach poate fi adesea un pretext de conversaţie, ca multe alte

genuri de muzică, însă noi doar ascultăm şi ne gândim

la ce a fost, ce este şi ce va fi. Prins în plasa melancoliei, pot fi învins,

pentru că orice slăbiciune mai poate fi