Un drag prieten de-al meu are această vorbă ori de câte ori rămâne fără cuvinte în faţa vreunui dement recidivist. Expresia ascunde toată scârba pe care o poţi avea atunci când te agasează la nesfârşit un păduche. Unul care-ţi tot iese-n frunte, deşi eşti sigur că l-ai stârpit.
Chiar mă întrebam când vor apărea hienele în peisaj. Când vor veni, tiptil, cu rânjetul ascuns, şi vor începe să îşi înfingă colţii. În urletele oamenilor, în dramele lor, în foametea lor, în bolile lor, în plânsetele lor, în speranţele lor.
Mă întrebam - cu un dram de speranţă de care tot am încercat să mă vindec, că poate acum nu va mai fi la fel - când vor apărea fiarele care mi-au făcut scârbă de prima dată când le-am simţit colţii însângeraţi? Şi nu a trecut mult. Au apărut. S-au adunat la primul urlet, au venit în haite, au ieşit din toate cotloanele ţării, camuflate în câini de pază.
Acum 22 de ani, la Revoluţie, aveam nouă ani. Mă uitam cu mama la măcelul din Bucureşti, transmis în direct la televizor. Cu luminile stinse în toată casa, de frica securiştilor. O frică inconştientă, imprimată de zeci de ani de dictatură. Ascultam lângă caloriferul rece cum mii de oameni îl huiduiau pe cel mai iubit bărbat al patriei. Am văzut cum l-au prins. Am văzut prima şi singura execuţie a unui om. A fost primul meu film de groază.
Mama, un înger de femeie, plângea de bucurie. Se uita ţintă, cu atâta speranţă, la feţele salvatorilor. Căci printre ei au apărut imediat alţi bărbaţi pregătiţi să devină cei mai iubiţi fii ai ţării. Iliescu, Roman... nedezlipiţi unul de celălalt. Îmi spunea mama, ţin minte, că domnul acela, puţin mai în vârstă, a fost la noi, la Iaşi. Îl ştia de om respectabil, cu funcţii importante. Roman era noutatea. Era pata de culoare de pe ecranul televizorului alb-negru, cu lămpi. Mi-a rămas bine întipărit în minte. Îmbrăcat într-un pulover deschis la c
