Îmi place la nebunie să fiu protestatar. Mi-am dezvoltat simţul acestadin tinereţe, din Piaţa Universităţii. Pe 24 ianuarie am rupt cu tatăl meu barajul forţelor de ordine şi am ajuns sub balconul guvernului din Piaţa Victoriei, unde Iliescu, alături de Corneliu Coposu, spunea: “Ne-aţi băgat sula în coaste”. M-au bătut minerii, era să fiu împuşcat la Ministerul de Interne etc. Astăzi nu mi-aşmai permite astfel de fapte de eroism. Nu pentru că am îmbătrânit, ci pentru că România este alta. Protestele sunt bine-venite, dar presiunea străzii tinde să devină o cutie a Pandorei. Ce se întâmplă dacă alunecăm spre anarhie? Cine îmi garantează mie că oamenii din Piaţă - total apolitici - nu vor manifesta împotriva altui guvern? Că nu vor ajunge la extremism, pe fondul acesta al dezmembrării democraţiei. Lucrurile acestea sunt cunoscute. Directorul SRI anunţa din ianuarie - făcând o pararelă cu partidul extremist maghiar Jobbik: “S-a intensificat extremismul de dreapta,se vede acest lucru, dar şi un tip de anarhism fără ideologie, bazat pur şi simplu pe elementul distructiv. Şi la noi sunt semnale că există o creştere a acestor tipuri de extremism. Creşterea nu e mare încă, dar ne uităm atent la asemenea fenomene, pentru că, repet, în timp de criză, extremismul găseşte resurse nebănuite”. Refuzul oricărui partid, respingerea oricărei formule democratice produce anarhie, extremism. Care-i formula? Utopicul dialog cu poporul, care să îndrume conducătorii? Păi, cine- i poporul? O mână de oameni, două? Nu, deloc. Naţiunea, poporul poate conduce doar prin vot! Prin consultare populară, prin meci electoral! Altă şansă nu există. Decât poate anarhia!