Cărţile au suflet? Nu numai cărţile, orice obiect. Iată: îmi cade de pe masă capacul de la stilou. Îl aud cum se loveşte de podea. Mă aplec să-l ridic – dar nu-i. Mă uit mai atent, nu-i! Îmi dau seama că trebuie să-l caut. Mă ridic cu grijă, să nu-l calc, dau la o parte scaunul, mă pun în genunchi şi cercetez. Nu-i. Aprind toate luminile, şi lustra, şi lampa de birou. Acelaşi rezultat. Extind aria. Degeaba, s-a ascuns. Las’ că te prind eu!, zic. Mă prefac că nu-l mai caut. Pun scaunul la loc, iau stiloul (fără capac) în mână, ca şi cum aş vrea să scriu, întorc uşurel capul şi, bineînţeles, văd capacul cum răsare de sub comoda cu televizorul. Cât de jucăuş trebuie să fie, ca să se ducă până acolo! Am pierdut timp, dar tot răul spre bine: sub dulap am descoperit o gumă şi un creion. De când s-or fi jucat de-a v-aţi ascunselea şi eu n-am observat!
Nu sunt sortabil, vorba lui Cioran. Mă duc într-un loc unde văd o fată drăguţă, poetă excelentă, cu care am vorbit cândva . Vine spre mine, îmi spune vorbe pe care le ghicesc amabile dar, bineînţeles, nu le aud. Poate pentru că nu pot să răspund, sau cine ştie ce i-o fi trecut prin cap inconştientului, fapt e că, nici una, nici două, de parcă n-aş fi întâlnit-o niciodată – mă prezint. (Ulterior, cerându-mi scuze, îmi dau seama că a înţeles. L-a recunoscut pe cel din cărţi, aşa cum se „alintă” el.) Nu bagă în seamă şi, tot ca să fie amabilă, mi-l aduce pe un franţuz căruia nu ştiu ce să-i spun. Totuşi, îl întreb ce-l întreb, aşa, ca să fie. De rândul ăsta nu înţelege el dar, cunoscând dinainte întrebarea (pe care nu i-o pusesem), răspunde: „Nu, am mai fost o dată.” În România, cum ar veni. Nu mai sunt sortabil? N-am fost nicicând.
Într-un loc cam gălăgios stau de vorbă cu un cunoscut. Adică el vorbeşte şi eu nu aud. Vreau să zic, deloc. Nici, cât de cât, despre ce e vorba nu reuşesc să disting. Ceea ce nu însea
