Observ că, de la o vreme încoace, mulți dintre cronicarii zilelor noastre țin morțiș să se raporteze la literatură „rațional“, fără sentimente, numai prin intermediul conceptelor, într-o manieră pragmatic-utilitaristă, sancționînd alternativa estetizantă, subiectiv-emoțională, „impresionistă“. De partea autorilor educați la școala esteticului înclină însă balanța, ca de obicei, Daniel Cristea-Enache, criticul care a reușit performanța de a scrie comprehensiv, cu un gust sigur și cu bun-simț, despre cei mai importanți scriitori români din toate generațiile. Asumîndu-și mereu un rol secund, modest, de „arbitru“ sau „ghid“ deprins a facilita, prin interpretări adecvate, apropierea dintre scriitori și publicul larg (generic vorbind, critica e operă de „vulgarizare“, de popularizare), cronicarul de la Observator cultural a dovedit că stăpînește la perfecție arta dialogului și că știe să-și pună în valoare ca nimeni altul partenerii de joc. Altminteri, de n-ar fi izbutit să-și mlădieze discursul după interlocutor, ca un gazetar de rasă, cărțile sale de interviuri (cu Octavian Paler, Ileana Mălăncioiu ș.a.) n-ar fi devenit, cum s-a întîmplat, adevărate bestseller-uri.

„Nel mezzo del camin“ sau timpul mărturisiriiConștient de propria valoare, Daniel Cristea-Enache nu-i un judecător inclement, un vanitos bîntuit de complexe, nu are mentalitate de jandarm și nici pretenții canonizante. Dimpotrivă, chiar dacă pare nedrept uneori, nu poți să nu-l crezi pe cuvînt văzînd cu cîtă părere de rău formulează verdictul negativ, fără satisfacția aceea plebee a căutătorilor de noduri în papură. Apropiindu-se de scriitori cu admirație și sfială, celebrînd literatura ca pe o sărbătoare de neuitat, realizatorul cunoscutei emisiuni de pe TVR Cultural și-a dezvăluit în timp și sensibilitatea de mare cititor, care-l propulsează printre criticii noștri de primă mînă.

@