– Poate vă întrebaţi de ce revin mereu, de ce insist atît asupra semiozei romanului lui Proust. Recunosc, e o pasiune, încă din studenţie, poate singura mea pasiune. Vicii am, mai bine zis am avut, pentru că de unul, băutura, am scăpat. A rămas ţigara, dar ea face parte din metabolismul meu intelectual. Am încercat să mă las, dar nu mai puteam să gîndesc, simţeam cum mi se înceţoşează mintea, nimic nu mai avea sens... Or, pentru un semiotician, fie şi unul modest, ca mine, lipsa de sens e echivalentă cu sfîrşitul Universului. Ajunsesem chiar să nu-l mai înţeleg pe Marcel Proust... Pe Proust, care e un creator de univers, un adevărat demiurg. Dar şi prototipul omului modern: în exterior, un om retras, retractil, aproape o stafie, un spectru, cum ar spune Baudrillard, dar în interior... Ce bogăţie de semnificaţii, cîte nexuri semiotice, ce rafinament narativ şi al frazei! Proust... dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat... Dar cine să-l inventeze? Tot Proust, desigur. Aşa cum Proust autorul l-a născut pe Marcel, personajul, tot aşa, personajul Marcel ar fi trebuit să-l inventeze, să-l textueze pe autorul, chiar omul Proust. Ceea ce, dealtfel, a şi făcut. Semiotica a demonstrat, şi aici doamna Verbinski Simionescu, cu care mi-am făcut teza de doctorat, are o contribuţie majoră, că viaţa şi scriitura, existenţa şi textul sunt ca o bandă a lui Moëbius. Că avem, în ultimă instanţă, de-a face, in res et in spes, cu texistenţă. Da, texistenţă! Ce elevat, ce precis sună... Noi, exegeţii proustieni, ne străduim, iar şi iar, să descifrăm doar o parte infimă din textul-univers al romanului „În căutarea timpului pierdut”. Vă daţi seama? Cîtă subtilitate, fie şi numai în titlu! Căutarea e ceva orientat spre viitor, iar timpul pierdut e în trecut... Trecutul ca viitor, viitorul ca trecut... Banda lui Moëbius... banda lui Moëbius... adică texistenţa. Doar semioza, şi încă