Este inutil sa precizez ca nutresc o dragoste profunda pentru fiintele necuvantatoare, inca din copilarie. Am fost un copil singuratic, si pisicile si cainii din curte, sau apartinand vecinilor, mi-au tinut companie si mi-au daruit neconditionat dragostea lor.
Pe acoperisul blocului unde locuiesc, urca multe pisici ale nimanui, catarandu-se pe ramurile unui corcodus, pentru a-si lua portia de hrana. Nu stiu cum reusesc ca comunice intre ele, dar se aduc una pe alta si sunt din ce in ce mai multe. Nu mai spun de culoarea blanitei: unele sunt clasicul negru cu guleras alb, altele tigrate, altele de un gri-albastrui. Pe un motanel l-am si adoptat. Dar si caracterul difera: unele sunt timide, apuca delicat bucatelele de hrana aruncate; altele isi cer cu un mieunat prelung portia cuvenita. Cele mai curajoase isi continua drumul spre pervazul meu, pasind atent si cu dexteritatea unui acrobat pe conducta de gaze.
Intr-o iarna, o pisicuta, numai petice de culoare, a avut curajul sa ajunga pe pervazul meu. Am crezut ca e pui - asa era de slabuta si gracila - si am tratat-o regeste. Am incercat sa o imblanzesc, dar, cand am dat sa o mangai, a preferat sa se arunce in gol. Noroc ca stau la etajul intai si ca a aterizat pe o pernuta moale si pufoasa de nea. Am descoperit in scurt timp ca, totusi, ii castigasem increderea. A adus dupa sine, tot pe conducta acoperita cu o pojghita de gheata, un puisor auriu-roscat. Mi s-a parut incredibil ca la o varsta asa frageda avea deja pui! La scurt timp, pisica-mama a disparut. Oare presimtise ceva si mi-a lasat mie puiul in grija, aratandu-i drumul catre o sursa sigura de hrana?
Am inceput sa ma ocup de pui. Nu numai trupsorul era auriu, ci si ochii. Am reusit sa-l mangai si a simtit prima data si placerea de a fi iubit, pe langa siguranta hranei. I-am improvizat si o pernuta de pasla pe pervaz si, cum incepuse sa se
