La București, ca și în imaginile transmise din țară, cu rare excepții, senzația neliniștitoare a fost de vraiște la toate nivelelurile. Strada și autoritățile păreau, deopotrivă, la cheremul hazardului. Revendicări precise, clare, mocninde, exasperante au scos oamenii din locuințe. Grupuri compacte strigau, pe tonalități mai mult sau mai puțin diferențiate, offuri și umilințe acumulate în mintea și sufletul tuturor. Nemulțumirile, amplificate prin opacitatea instituțiilor legitimate să le asculte și să caute neutralizarea, au explodat, incendiar, pe fondul tăcerii, ca un zid impenetrabil, ridicat în jurul palatelor Victoria și Cotroceni. De nicăieri, nici un semn de a înțelege că a ajuns cuțitul la os, iar paharul indignării dă pe dinafară.

Prea a fost transferată răspunderea potolirii furiei pe umerii jandarmilor ca să nu se ivească presupunerea că pretențiile oficiale despre consolidarea statului de drept servesc doar de parapet (confecționat din scuturi represive) pentru manevrele unei puteri discreționare, decise să le arunce praf în ochii diverselor categorii de cetățeni. După căznita tranziție spre democrație, după două decenii de burzuluieli între partide hrăpărețe, nărăvite la tranzacții subterane, iarăși forțele de ordine mărșăluiesc pe bulevarde centrale, în zone în care vărsarea de sînge nevinovat, în Decembrie ’89, ar fi trebuit să trimită în neantul tristelor amintiri ritmurile de bocanci mobilizați să suprime iluziile oamenilor de a trăi și munci liberi, în condiții de civilizație.

În replică la aspirațiile pașnice, măsuri incoerente, de natură să dezorienteze mulțimile, otrăvite de suflul aroganței, al incompetenței, dublate de aranjamente din cabinete bine capitonate împotriva vociferărilor din afară, trezite la viață din cînd în cînd. De sus în jos, pe orizontala și pe verticala ambianței generale pestrițe,