Istoria artelor are şi mistere, pe care nimeni nu se grăbeşte să le dezlege. Multe adevăruri rămân în veci inoportune. Cineva spunea că moneda unică europeană e cea mai proastă idee financiară din secolul XX. „Într-adevăr – ar fi zis un politician neamţ – alta mai proastă nici nu se întrevede curând, dar ce putem face, dacă i-a venit vremea?!” Aşa cum există idei păguboase, cărora le vine totuşi vremea, există şi idei bune într-un continuu contratimp cu prezentul.
Despre creaţia unui faimos pictor modern se discută fracţionat: totul despre opera sa, până la vârsta de patruzeci de ani; nimic despre tot ce a produs el câteva decenii după această vârstă. Bine, bine – veţi întreba – dar ce s-a întâmplat cu artistul dacă nimeni nu se încumetă să comenteze lucrul său din a doua jumătate a vieţii?! Răspunsul e de natură să ne convingă că există şi efecte la care nu-i tocmai simplu să indici cauzele: omul s-a făcut bine! Până a se vindeca, pictase genial şi dăduse de lucru multor comentatori ai simbolismului cu marcaje clinice. După ce a înghiţit toate hapurile prescrise de doctori, a devenit realist critic.
Ca şi cum convexul se convertise brusc în concav. O fundaţie psihiatrică a publicat, cu discreţia cuvenită dezvăluirilor premature, un catalog al graficii militante a fostului halucinat. O carte cu imagini ale unui minerit primitiv, abrutizant, judecat mai mult din perspectiva unui activist sindical cu har de grafician decât din aceea a unui plastician cu mari probleme de stil şi impact estetic. Întrucât nu medicii sunt persoanele cele mai calificate să discearnă asupra porţiei de rău din orice bine, mai cu seamă când analiza interesează chestiunile artei de avangardă, textul din catalog era banal, convenţional.
Ca şi cum cel mai normal lucru la un pictor e ca după un tratament sever cu injecţii, suprarealistul să devină verist, abstractul – rea
