Un şuierat de bormaşină sfredeleşte, la un etaj mai sus, pereţii falşi, de BCA. Sub arsura albă a verii, blocurile răsună de zgomotele care încep imediat ce camioanele au încărcat mobilele bătrîneşti, closetul şi chiuveta izinită, covoarele tocite şi celelalte urme ale existenţei încheiate într-un cimitir bucureştean. Contorsionaţi sub greutate, muncitorii pe care criza i-a întors din Spania şi Italia, cu feţele uleioase de sudoare coboară pe scări sacii de moloz, sulurile de linoleum, bucăţile de BCA. Se grăbesc să pună gresia pe culoarul lărgit şi parchetul în livingul care a înghiţit camerele mici, cu gîndul la următorul locatar, dornic să-şi schimbe apartamentul, proaspăt cumpărat ori moştenit.

Pe vechii locatari, tot mai puţini, tot mai pierduţi îi recunosc după faţă. Le ştiu, de la Nana, poveştile, ne salutăm. Pe chipul lor se înlocuiesc rapid şi continuu două expresii: cea prietenos-umilă, prin care se scuză că te-au oprit ca să se audă vorbind cu cineva, şi cea furioasă, prin care reproşează, ţie şi lumii întregi, frustrările unei vieţi scurse prea repede.

Copiii lor, care umpleau cîndva cu larma lor enervantă scările de la intrare, sunt, mai toţi, în Vest, şi se întorc cam la fel de des ca şi Claudia noastră.

Bormaşina roade mai departe pereţii blocului şi vibrează în oasele mele subţiate şi în bonturile de dinţi de sub porţelanul cu care zîmbesc larg. N-o să mai prind nici un pic de somn şi, cînd nu dorm destul, îmi pierd privirea sigură de mine pe care am căpătat-o dincolo.

*

Au trecut două decenii de cînd am emigrat, dar mi se spune des că anii nu se văd pe mine. Fără lifting, fără laser, fără injecţii cu botulină, am alt look decît femeile de vîrsta mea de aici. Şuviţele aurii şi cremele antiaging îmi împrospătează tenul, eşarfele albastre şi verzi îmi întăresc culoarea ochilor, horm