Episodul Arafat s-a încheiat după clasicul tipic al lui “pupat Piaţa Endependenţei”. Sub presiunea publicului, atât preşedintele cât şi premierul au dat înapoi şi, călcându-şi pe inimă şi pe principii, l-au chemat înapoi pe nărăvaşul secretar de stat – una dintre puţinele persoane care l-au contrat “în direct” pe şeful statului. Revenirea acestuia arată şi că doctorul nu este un disident ci că-şi preţuieşte mai mult meseria decât popularitatea – pentru că radicalii nu vor vedea cu ochi buni cedarea sa.

Bine că s-a întors! – vor fi răsuflat uşuraţi cei pe care această întâmplare, dar mai ales ce a decurs din ea, i-a făcut să-şi vadă viitorul într-o perspectivă pesimistă. Cel care a oferit opiniei publice explicaţiile acestei tărăşenii a fost premierul. Acesta a declarat, franc, la un post de televiziune prietenos, că atât el, cât şi preşedintele au fost dezinformaţi! Şi în legătură cu observaţiile lui Arafat, şi în legătură cu proiectul legii Sănătăţii. De cine? După tonul categoric cu care Băsescu l-a veştejit pe opoziţionist, acuzându-l chiar de interese personale, şi după modul în care a dat de înţeles că cei care i se împotrivesc au interese oculte, s-ar putea trage concluzia că cunoaştea foarte bine textul proiectului, mai ales că acesta fusese redactat sub directa sa oblăduire. Dacă lucrurile stau aşa cum spune Emil Boc, înseamnă că cei care i-au dezinformat se fac vinovaţi de o culpă deosebit de gravă: au profitat de încrederea preşedintelui, pentru a-i livra explicaţii false, iar în spatele acestei manevre se află interese contrare bunului mers al sănătăţii. Ce se întâmpla dacă publicul nu reacţiona şi proiectul ar fi mers mai departe fiind adoptat pe răspunderea premierului? Despre asta nu s-a mai suflat nici un cuvinţel, deşi cred că responsabilităţile ar trebui făcute publice, la fel ca şi sancţiunile care ar trebui aplicate.

Înclin, mai degrabă