Marea Britanie a "inventat" Parlamentul pentru a avea un loc unde să se poarte luptele politice şi pentru a evita războaiele civile. În România anului 2012, Parlamentul a devenit o instituţie decorativă iar bătăliile politice s-au mutat în stradă.

În România post-revoluţionară, Parlamentul a fost, multă vreme, un for al bătăliilor, negocierilor şi, în final, al deciziilor politice. Perioada cea mai fastă a fost cea dintre 1996 şi 2000, când fiecare proiect legislativ a fost discutat articol cu articol. Legea caselor naţionalizate, promovată de PNŢCD, principalul partid de guvernământ de atunci, este cel mai elocvente exemplu. Primul articol al legii a fost discutat câteva zile la rând, Opoziţia de atunci, reprezentată de PDSR, având zeci de amendamente,

Primul pas în involuţia influenţei parlamentare s-a produs în 2001, după venirea lu Putere a lui Adrian Năstase. PSD a eliminate discutarea în plen a unor amendamente care nu fuseseră analizate în comisiile de resort. Deşi modificarea era una aparent de natură tehnică efectele sale au fost politice. Adrian Năstase asalta legislativul cu numeroase proiecte de legi, iar Opoziţia de atunci, reprezentată de PNL şi PD, firavă din punct de vedere numeric, se trezea de multe ori în plen că jocurile erau deja făcute.

Majoritate cu racolări

Decăderea cea mai pronunţată s-a produs însă, după 2009, când Traian Băsescu a câştigat cel de-al doilea mandat de preşedinte. Primul pas a fost schimbare amjorităţii parlamentare rezultate în urma alegerilor din 2008. La aceste alegeri, partidele pe care Traian Băsescu le-a adus la guvernare în 2009, PDL şi UDMR câştigaseră, împreună în jur de 40% din voturi, în timp ce PSD şi PNL avuseseră în jur de 52% (restul voturilor fuseseră obţinute de partide care nu intraseră în Parlament).

Cu toate acestea, Traian Băsescu l-a numit premier pe democrat-liberalul Emi