După come back-ul din 2008 cu Maestro, roman ambițios, stufos, dar puternic denivelat valoric, prozatorul Stelian Tănase a intrat cumva în umbra intelectualului mediatic și a scotocitorului de „dosare secrete“ ale comunismului autohton (inclusiv ale interbelicului din burta comunismului…). Intrat dintr-o irepresibilă agorafilie în măruntaiele vieții publice, comentator politic și, o vreme, politician, universitar și cercetător pe cont propriu, realizator TV și vedetă media, el riscă să fie, din păcate, tot mai puțin perceput din unghiul „identității sale de bază“: aceea de scriitor mainstream. Drept e că, risipitor și mereu disponibil, nici nu și-a managerizat-o cum trebuie, cu excepția relativă a volumelor nonficționale.

Mai mult, atît în deja amintitul Maestro, cît și în recentul Dracul și mumia (apărut la o editură – Adevărul – cu tentă apăsat comercială), romancierul a greșit adeseori dozajele, turnînd prea mult document și senzațional acolo unde nu era cazul sau apăsînd nejustificat pedala stridențelor șocante, dintr-o irepresibilă dorință de a spune cît mai mult și mai intens despre toate cele; spectacolul istoriei mari și cel de culise al vieții private sînt malaxate astfel într-un discurs aluvionar, torențial, care riscă să te piardă pe drum. În plus, locvacitatea precipitată, acaparatoare, proprie moderatorului din platou, se transmite și prozei acestuia, cu avantajele și dezavantajele aferente. Mai există însă și un alt defect de reglaj, care explică multe: optzecistul Stelian Tănase nu are, de fapt, datele unui prozator „comercial“, „de succes“, ci ale unuia experimental, sofisticat (de aici, o anume schizoidie, imediat reperabilă, între popularitatea comentatorului TV și impopularitatea romancierului). Iar încercările sale de a echilibra nivelul „cult“ al compoziției și scriiturii printr-unul „senzațional“ nu au fost, cel puțin pî