Gheorghe Zamfir a spus că suntem poporul cel mai jegos de pe pământ şi cel mai minţit de pe planetă.
Eu aş spune, fără să merg la miting cu binecunoscuţii liberali din Galaţi şi Constanţa, că suntem poporul cel mai bolnav la cap din ţară. Din păcate, toată lumea stă prost cu nervii şi cred că ultimele zile ne pot oferi una din colecţiile cele mai bogate de tâmpenii spuse sau făcute de oameni care până atunci păreau nişte adulţi relativ responsabili sau politicieni rutinaţi. Asta se referă, evident, la toate părţile implicate în deranj. Cel mai neplăcut, însă, e sentimentul ăsta că deşi toată făcătura e la vedere, oamenii au credinţa că participă la ceva real, înălţător, cum este o revoluţie.
Nu trebuie să fii foarte isteţ ca să înţelegi că nişte băieţi modeşti îşi dau licenţa la şcoala ajutătoare de manipulare a maselor, cu voie de la Marele Licurici, fireşte. Lucru care, de altfel, abundă în istoria noastră recentă, începând cu celebra revoluţie din ’89 şi fenomenul Piaţa Universităţii, faţă de care încerc o oarecare jenă acum. Cum spunea un prieten de-al meu, românii fac nişte revoluţii care seamănă cu chefurile alea la care te îmbeţi foarte rău, faci foarte urât, uiţi, dar de la care rămân multe fotografii şi filmuleţe. Mi se pare foarte amuzant că tocmai noi, urmaşii vitejilor care au făcut probabil cele mai multe fântâni din Europa, pentru că le tot otrăveau în luptă, avem senzaţia că dintotdeauna am ieşit în stradă de capul nostru ca să ne strigăm nemulţumirile, cum titrează toate televiziunile. Aici am eu nişte dubii, mai ales că îmi aduc aminte cum pupau nişte bunicuţi cu părul alb mâinile minerilor. Şi înţeleg cât de uşor, într-o mizanscenă nu neapărat îngrijită, se poate construi impresia că o vânzătoare de seminţe chiar se transformă în Jeanne d’Arc.
Ceea ce-mi aduc eu aminte din Piaţa Universităţii în ’90 e că vedeam în
