Locul este acelasi ca in urma cu 22 de ani, dar, deocamdata lipsesc minerii. Sa fie aceasta, precum si numarul incomparabil mai mic de manifestanti singurele deosebiri dintre protestele maraton din 1990 si ceea ce vedem de o saptamana incoace in Piata Universitatii? Eu zic ca nu.
Cea mai mare deosebire, cea de fond, este ca in urma cu 22 de ani, in Piata Universitatii aveam un protest al sperantei. Acum avem un protest al disperarii, provocata tocmai de ingroparea sperantelor de atunci.
In 1990, in Romania de-abia cazuse dictatura. Comunismul era inca viu (nici azi n-a murit de tot), democratia nu se instalase cu adevarat. Doar "pietarii" credeau sincer in ea. Credeau in politica. Credeau in partidele isorice. Sa nu uitam ca in perioada aceea, sedintele din parlamentul improvizat si usor ridicol al Romaniei durau toata noaptea si erau cu mult mai interesante decat ceea ce se intampla acum in legislativ.
"Pietarii" din 1990 credeau ca securistii si comunismul pot fi starpiti. Credeau ca punctul 8 de la Timisoara poate deveni realitate. Acela a fost un protest pozitiv si de aceea viu, creativ, vesel, plin de imaginatie. Lozincile si pancartele erau adesea amuzante, au aparut acolo cantece devenite adevarate imnuri ale democratiei. Piata Universitatii de acum 22 de ani vibra de asteptare, de speranta, de tinerete. De aceea, protestul a si rezistat atat mult si a fost, seara de seara, atat de numeros.
Intre timp, Opozitia de atunci a ajuns la putere si s-a dovedit la fel de inepta si/sau corupta ca echipa lui Ion Iliescu. Intre timp, oamenii s-au convins ca securistii nu numai ca nu au fost starpiti, ci s-au instalat in pozitii cheie ale societatii romanesti, au confiscat politica si economia.
Si din aceste pozitii cheie, au continuat sa mulga tara, cladindu-si o bogatie uriasa, de carton, in principal prin spol
