Opt zile m-am tot uitam la televizor, am vorbit la telefon cu prietenii din Bucureşti. Opt zile de proteste, slogane, pulane, isterie şi manipulare. “La Bucureşti se strigă, se adună cu miile, se dă foc, jandarmii bat şi fac abuzuri” urla televizorul. Realitate şi ficţiune, la Bucureşti lumea pestriţă, de la simpli oameni revoltaţi la galerii de fotbal, agitatori si scenarita serviciilor secrete se întampla ceva. Şi se întâmplă in fiecare seară.
Am ieşit şi eu, opt zile la rând, în Piaţa Victoriei din Timişoara. Loc simbol, unde s-a strigat prima oară în dceembrie 1989 “Jos Dictatorul!”. Acolo unde galeria echipei de fotbal a reuşit să strângă la mitingurile reuşite şase – şapte şi chiar zece mii de oameni. În astea opt zile, în aceeaşi piaţă, spiritul Timişoarei s-a cam dezumflat. O sută, maxim doup sute de oameni se strâng seară de seară, strigă câteva ore diverse chestii şi pe înserat, înainte de ora 22, “rup uşa” spre casă sau spre birt. Păi nu prea e în regulă. Nu era alt simbol sloganul “Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara”? Mitingurile asteas leşinate mi-au dat de gândit. De ce să îngheţ eu seară de seară, dacă timişorenii preferă să vadă “revoluţia” la televizor şi să o comenteze pe Facebook. Mi-am întrebat vecinii, prietenii, oamenii care stăteau retraşi în colţurile celebrie pieţe de ce nu se implică şi nu participă la mitinguri. Aproape invariabil, răspunsul a fost că ei nu vor să se amestece cu organizatorii. Adică cu cine? Păi cu şefii organizaţiilor timişorene de revoluţionari din decemrbie ’89. Şi de ce? “Păi cu ăştia, care şi-au vândut terenurile primite ca revoluţionari, în cârdăşie cu foşti prefecţi?”. “Cu ăştia care îs cunoscuţi mai mult ca binşnişari decât ca revoluţionari? Ăştia care îs prieteni cu poliţia?”. Ăsta ar fi, în mare curentul de opinie printre timişorenii de rând.
Atunci m-am luminat de ce nu ies timişorenii în