Frumoasă este tradiţia certurilor filozofice în Franţa! Le mai putem numi dispute sau polemici. După al doilea război mondial, timp de mai multe decenii, amatorii de spectacole filozofice s-au delectat cu înfruntarea dintre Jean-Paul Sartre şi Raymond Aron. Primul dintre ei reprezenta acea stângă franceză frenetică, în orice moment dispusă să se inflameze pentru marile cauze.
O stângă plină de energie, convinsă că avea cheile moralei şi incapabilă prin urmare să caute cu mai mare luciditate cheile adevărului. Raymond Aron, catalogat de dreapta, venea însă cu o strivitoare analiză a marxismului, iar în perspectivă istorică el este cel care a servit mai mult adevărul decât Sartre.
În iunie 2000, cel mai mediatizat filozof francez din ultimii 30 de ani, Bernard-Henry Lévy, scotea o carte cu un titlu destul de pompos: „Secolul lui Sartre”. Din punctul său de vedere, Sartre merita un fel de canonizare ca reprezentant prin excelenţă a angajamentului intelectual. De altfel, Bernard-Henry Lévy se consideră moştenitorul lui Sartre. Nu este el prezent pe toate fronturile? În Bosnia, în Irak, în Pakistan, în Libia… Oriunde izbucneşte un război civil, oriunde mocneşte un conflict în care binele se luptă cu răul într-un mod vizibil şi cu forţă simbolică, BHL, cum i se mai spune lui Bernard-Henry Lévy, este prezent. Gurile rele spun că în restul timpului poate fi găsit pe platourile de televiziune şi la seratele mondene.
Anul 2012 începe însă în Franţa cu o declaraţie de război filosofică lansată atât în direcţia lui Satre, cât şi a lui BHL de un alt filozof care s-a impus în ultimele decenii: Michel Onfray. Şi el este un personaj atipic şi provocator, iar în ultimii zece ani, aproape toate cărţile sale au provocat polemici şi au declanşat pasiuni. El este omul care a îndrăznit să dărâme mitul lui Freud, demonstrând într-o carte pasionantă că psihanaliza nu
