"Ne-a venit să ne aruncăm hainele pe jos în Piaţă!“ Probabil sunt surd. Sigur sunt surd. Mă uit în jur. Oamenii în uniformă continuă să spună aceleaşi lucruri. „Suntem aproape nedormiţi de o săptămână, suntem plătiţi mizerabil, ni s-au tăiat sporurile, toată ţara ne înjură, iar voi, presa, relataţi doar ce vă convine! Pe bune acuma!“.Replicile se rostesc în curtea jandarmeriei, nu la un miting de protest. Sunt aici, în epicentrul de beton al mândriei acestei arme de bărbaţi, şi alţi jurnalişti aud dialogul, deci nu e iluzia mea, iar jandarmii nu se feresc. Niciodată n-am simţit asta din partea lor.

Jurnalist pe linia dintre jandarmi şi suporteri

Ajungi să-i cunoşti. Şi pe ei, şi pe suporteri. Ca microbist, înveţi raporturile dintre suporteri şi forţele de ordine dintotdeauna. Stadionul, stadionul tulburat şi entuziast, stadionul scăpat de sub control sau doar deziluzionat, stadionul este cea mai bună lecţie de viaţă despre mulţime. Ajungi să simţi suflul masei, să poţi adulmeca distanţa dintre înjurăturile care descarcă şi cele din care porneşte furtuna. Te obişnuieşti cu diversitatea umană şi cu muchiile întunecate din fiecare dintre noi. Şi, peste toate, afli că totul e incomplet când crezi că ai cunoscut mulţimea.Ca jurnalist sportiv, scrii de peste 20 de ani de pe linia subţire, înşelătoare şi plină de iluzii civilizatoare dintre ultraşi şi jandarmi. În timp, ţi-o încasezi de la ambele tabere. Şi, tot în timp, oamenii încep să-ţi înţeleagă profesia şi să prindă încredere în tine, fără ca asta să fie o garanţie că nu te poţi întoarce oricând la punctul 1.Cum ajungi să-i cunoşti? Sportul este primul care uneşte. Glumele pe cine va câştiga titlul. Jucătorii favoriţi. Ratările, de la Răducioiu, la Adrian Ilie şi Pancu sau echilibristica lui Messi. Dar nu numai.

Jandarmii au aceleaşi preocupări ca orice tânăr sau ca orice părinte. „Ai v