Pe tărâmurile moldo-valahe, o persoană care apare des la televizor trece drept un bun al poporului.

Îndatoriri de simplu cetăţean mă constrâng să merg din când în când la o instituţie publică din Bucureşti. De fiecare dată, beneficiez de un tratament diferit de cel consacrat unui simplu cetăţean. Împart cu Monica Tatoiu, cu vrăjitoarea Pruna şi cu Fata de la Meteo condiţia de persoană care apare la televizor.

Pe tărâmurile moldo-valahe, o persoană care apare des la televizor trece drept un bun al poporului. Ceva asemănător tramvaiului electric, scării rulante de la pasajul Universităţii şi cântecului „Ş'altădată, ş'altădată, o s-o facem şi mai lată!".

Drept urmare, mulţi dintre cei întâlniţi în cale, oameni pe care eu nu i-am văzut în viaţa mea, dar care m-au văzut ei pe mine la televizor, simt nevoia să mă tutuiască, să mă bată pe umăr, să mă ţuce, şi, mai ales, prinzându-mă de un nasture şi răsucindu-l infinit, să-mi spună despre cum ar trebui condusă ţara asta, ba chiar şi despre cum să-mi scriu eu articolele mai bine. Explicabilă, aşadar, familiaritatea cu care mă întâmpină salariaţii instituţiei respective. Zilele trecute persoana mea fizică a trecut din nou pe acolo.

Televiziunile de ştiri transmiteau non-stop ceea ce fătucele din presă numesc „Revoluţia din ianuarie 2012", întrebându-se, pe sub turuiala lor agramată, dacă luna asta îşi vor mai lua sau nu salariul. La garderobă, unde-mi las de fiecare dată catrafusele, domnea atmosfera unei discuţii pasionate. Ce mai încolo şi încoace! Se pusese de o clacă! O clacă mai aparte, deoarece lipseau ştiuleţii de porumb, care trebuie curăţaţi, şi sânii ţărăncuţelor aşa-zis virgine, care trebuie pipăiţi.

Mai mulţi angajaţi ai instituţiei şedeau pe taburetele rostuite în cerc şi-şi spuneau opinia despre ţara care fierbea. Nu era sigur dacă, într-adevăr, ţara fierbea. Era însă sigur că oala