Unde? Desigur în trecut, în cărţi adică. Dar azi mai există oare aceşti poeţi de clipă existenţială, aceşti aventurieri, aceşti oameni pentru mine perfecţi. Pentru că poartă-n rucsac metafora, pentru că sunt poetici, pentru că sunt proiecţia darurilor ne­spuse. Azi, lumea aleargă, aleargă, se grăbeşte, fuge, nu se opreşte. Trebuie să găsesc pe cineva căruia să nu-i pese de toate astea sau măcar să-mi dea impresia asta. Şi uite că dacă tu cânţi, găseşti.

– De unde vine Luiza Zan?

– Vine de la Tulcea.

– Ce este?

– Una dintre cele mai bune voci din jazz-ul românesc.

– Are rezultate?

– A fost premiată la Festivalul de Jazz de la Montreux.

– Ce-a-nvăţat?

– Cântă de la 4 ani, a învăţat pian, vioară, voce, desigur, obligată de mamă, dar şi de dra­gul profesorilor de fizică şi mate, dar şi pe furiş, pentru că-i plăcea.

– Unde-a cântat?

– La Montreux cu Geri Allen, Real Books, Hakim, Bob Hurst, Diana Krall.

– De ce-a venit în Bucureşti?

– Ea spune că a venit în Bucureşti să se împli­nească.

– Adică?

– Aşa. Că nu prea a avut succes, dar nu a disperat.

– Din ce trăieşte?

Citez din ea: „Muzica e şi ea o meserie şi, dacă ai nevoie, poţi să trăieşti din ea”.

– Deci, trăieşte din muzică.

– Ce-i place?

– Muzica.

– Muzica, muzica şi altceva?

– Îi mai place poezia, apoi limbile străine. Învaţă portugheza şi maghiara. Îi place să aibă putere şi să convingă lumea, îi place să-i vadă pe oameni dezbrăcaţi de fals, de clişee. Îi place că ajunge la suflet prin muzică.

– Frumos! Şi mai ce?

– Lumea să înţeleagă nevoia de muzică.

– Ce nu-i place?

– Suficienţa la artişti. Nu-i place că românii aşteaptă mult de la ceilalţi, nimic de la ei. fii face o observaţie interesantă: Românii tind să se oprească la nivelul la care sunt apreciaţi. Nu mai cântă, nu mai există autoc