Până la urmă, manifestaţia publică în serial din Bucureşti şi din alte oraşe este un soi de replică dâmboviţeană la Occupy Wall Street. Numai că, dacă americanii au manifestat împotriva lăcomiei bancherilor, la Bucureşti se protestează împotriva lăcomiei politicienilor care sunt făcuţi responsabili pentru tot ce merge prost de vreo trei ani încoace.

Relaţionarea cu fenomenul din 1990 este doar una geografică. Ca fenomen social, manifestaţiile de astăzi oferă un interesant material de studiu sociologilor. În piaţă se adună, seară de seară, o mulţime relativă (nu a depăşit până acum mia de oameni) dornică de comunicare sub toate formele posibile. O comunicare nonviolentă, în care tonul revendicativ se împleteşte cu ironia sau umorul amar. Cel mai frapant lucru este că această armată paşnică de ocupaţie (secvenţele pe violenţă de duminică au fost străine spiritului dominant al acţiunii) nu are comandanţi. Nu are lideri, ba chiar îi respinge pe cei care ar dori să-şi aroge un astfel de rol. Totodată, mulţimea manifestă o puternică neîncredere în feluritele personalităţi care încearcă să câştige credit pe seama evenimentului. Relaţia cu organele de ordine s-a deteriorat şi ambele părţi învaţă, din mers, să convieţuiască. După mai bine de o săptămână nimeni nu mai pune problema aprobării unei astfel de manifestări: Piaţa Universităţii devine, tacit, o zonă liberă de reglementări pseudo-legaliste (ţin minte că nici atunci când, aflat la ananghie, când cu suspendarea, când Traian Băsescu îşi aduna susţinătorii în acelaşi loc, n-a avut nevoie de nici o hârtie de la Primărie) şi probabil că aşa şi este bine să fie. Cu condiţia, elementară, de a nu bloca circulaţia. Absenţa unui program teoretic este compensată de claritatea şi fermitatea principalelor cereri: demisia preşedintelui şi a guvernului şi alegeri anticipate. Cum reacţionează puterea la această manifestare care