Întrăm în ultima parte a lui Ghenarie, a lui Gerar cum îi spun cei mai mulţi, şi toate câmpurile trebuie să se odihnească sub pătura de omăt, protectoare şi dătătoare de viaţă. Ţăranii spun că dacă nu e ger şi zăpadă în ianuarie, atunci va fi cu prisosinţă în februarie, şi iarna se va prelungi până în martie-aprilie. Asta s-a mai întâmplat şi nu ne sperie. Mai rău e că, dacă în ianuarie "pământul e neacoperit şi suflă vânturi calde, apoi se umplu cimitirele" (Simeon Mangiuca – Călindaru julianu, gregorianu şi poporalu românu, 1881). Să vedem ce credeau vreme înainte oamenii satelor noastre despre zăpadă, de unde vin ninsorile şi care sunt semnele ce le vestesc.
Eftepir, Crăiasa geto-dacă a Zăpezilor, şi-a început balul ce ţine cât un anotimp în noaptea de Sânandrei, iar fulgii de nea se spune că ar cădea în timpul dansului din aripile zânelor şi ale îngerilor. Lunga noapte de iarnă se încheie de Dragobete, ziua în care alaiul lui Dragomir cuprinde întreaga lume, iar primăvara deschide primii muguri şi glasul păsărilor.
Prin unele sate se povesteşte că Dumnezeu face omătul, îl "samănă" în "nourii de ninsoare", apoi îl cerne cum ar cerne mălaiul, prin ciur şi prin sită. Dumnezeu are grijă în fiece an să acopere pământul cu zăpadă, ca să ferească de îngheţ semănăturile de toamnă şi rădăcinile florilor. Prin ale locuri se spune că Sf. Niculai ar aduce ninsorile, atunci când îşi scutură barba albă şi lungă, iar dacă trece luna lui Neios (decembrie) fără să ningă, de rămâne pământul negru, se zice că a întinerit Moş Nicolae.
Ninsoarea mare şi deasă se numeşte ningău. E cea care îmbracă pământul, face strat de omăt, iar nu de puţine ori se troieneşte, se adună în nămeţi. Mai există un fel de ninsoare, în zilele îngheţate şi întunecoase de iarnă, atunci când fulgii sunt sticloşi şi îţi biciuiesc chipul şi mâinile. Ţăranii îi zic ţârţâră şi spun c
