Lăsând deoparte fleacurile cu manifestanţii plătiţi să participe la mitingul opoziţiei (scenă care-mi aminteşte de dolarii lui Raţiu din 1990) şi violenţele prosteşti ale galeriilor sau para-galeriilor fotbalistice, revendicările din Piaţa Universităţii (precum şi cele din ţară) îndeamnă la câteva constatări simple — unele dintre ele depăşind, în mod evident, evenimentele ca atare. Sursa: EVZ
Prima e că sutele de protestatari de la Universitate au reuşit să intimideze pe toată lumea: şi Puterea, şi populaţia, şi televiziunile, şi Opoziţia. De ce? Pentru că în mintea românilor s-a făcut legătura cu extraordinarele demonstraţii din 1990. Din ce văd la televizor, scandările, pancartele şi discursurile sunt extrem de eterogene. Unele-mi plac, altele-mi sunt indiferente, pe altele le găsesc de-a dreptul caraghioase. Din ultima categorie, vocile care cer "libertate" îmi par cu totul deplasate. Asta e marea problemă a României anului 2012? Libertatea?! Nici măcar Iliescu, în al treilea mandat, n-a mai avut curajul să se atingă de această cucerire definitivă a românilor.
A doua constatare e că prea puţine dintre revendicări sunt cu adevărat civice. "Apolitismul" acţiunilor a fost impus de comentatorii din televiziuni (binecunoscuţii mercenari de la Realităţi şi Antene), fără să aibă legătură cu ceea ce se întâmplă în Piaţă. În fapt, cererile de demisie ale preşedintelui şi premierului, anularea comasării alegerilor, în fine, susţinerea alegerilor anticipate sunt revendicări eminamente politice. Probabil că doar faza Arafat, scurtă şi trecută în uitare după două zile, a avut o componentă civică. Tot ce-a urmat stă sub semnul politicului. Nu spun că e bine sau rău, observ doar acest lucru.
A treia constatare e că foarte mulţi români militează — în contradicţie cu cele de mai sus — pentru o fază pre-politică în guvernarea ţării. Ceea ce văd î