Într-o zi de aprilie a anului 1969, în principalul amfiteatru al Facultăţii de Medicină din Iaşi, denumit pe atunci „Rectorat“ – situat în proximitatea cabinetului rectorului – era o aglomeraţie nedeclanşată de convocatoare. E drept că în 1969 ne aflam încă în perioada de liberalizare relativă, înşelătoare pentru unii analişti, reală pentru alţii. Există şi alte variante. Deocamdată trebuie să menţionez că mulţimea din amfiteatrul supraaglomerat, profesori şi studenţi, îl aştepta pe André Lwoff, laureat al premiului Nobel pentru Fiziologie/Medicină în anul 1965, împreună cu Jacques Monod şi FranÎois Jacob, „pentru descoperirile lor privind controlul genetic al sintezei enzimelor şi virusurilor“, conform formulării de la Stockholm. După aproape patru decenii de absenţă de pe lista premiilor Nobel, cercetarea medicală franceză era din nou reprezentată de celebra triadă. De la vizita laureatului Nobel, profesorul André Lwoff (1902–1994) au trecut 47 de ani, iar după atâta amar de timp ea putea fi uitată. Am întâlnit în aceste zile, mai mult sau mai puţin întâmplător, cinci supravieţuitori: toţi îşi aminteau de conferinţa din amfiteatrul „Rectorat“. În ceea ce mă priveşte sunt favorizat, deoarece pe atunci eram asistent stagiar şi redactor şef al revistei studenţeşti din I.M.F. Iaşi, intitulată „Symposion“ şi împreună cu doi studenţi redactori l-am rugat pe profesorul André Lwoff să ne acorde un interviu, apărut în nr. 2–3, pp. 3 şi 20, mai–iunie 1969, sub titlul „Interviu cu un laureat al premiului Nobel“. De aceea, amintirile mele, câte au mai rămas, vor fi reîmprospătate şi de acest articol, ceea ce nu înseamnă că îl voi prelua, cu excepţia unor citate din interviu. Profesorul André Lwoff a intrat în amfiteatrul supraaglomerat cu un zâmbet deschis de simpatie prin care răspundea aplauzelor cu adevărat sincere. Avea 67 de ani, dar părea mult mai tânăr. A