Revoluţii, revolte, deşteptări sau treziri din letargie, oricum ar fi numite, ridicările populare din lumea arabă din 2011 au sau pot avea efecte revoluţionare într-un moment de răspântie istorică. Toate au produs frământări sociale, ca cel mai mic numitor comun.

Revoltele au condus la schimbări de regim (Tunisia, Egipt, Libia), altele au condus la reforme (Maroc, Iordania şi, în măsuri diferite, ţările din Golf), unele la confruntări prelungite şi situaţii incerte (Siria, Yemen) şi altele menţin prin control şi hidrocarburi un statu quo fragil (Sudan, Algeria). Din perspectiva efectelor produse după un an de contestări şi transformări, acestea sunt cele patru tipuri majore de situaţii în care se găsesc ţările din zonă.

Acestora le corespund trei tipuri de reacţii ale autorităţilor în faţa contestărilor populare: represiune, reforme, tergiversare. Acolo unde a existat represiune şi opţiunea confruntaţională, sfârşitul a fost până la urmă schimbarea de regim. Ben Ali a fugit, Mubarak este judecat, Gaddafi a fost omorât de revoluţionari. Lecţiile istoriei se învaţă greu. Saleh în Yemen şi Al-Assad în Siria, după 33 de ani de putere şi, respectiv, 41 de ani dinastici, se ascund în spatele pericolului destabilizării, în timp ce protestele continuă şi oamenii mor în stradă, mai curând decât să asculte revendicările acestora şi să reformeze hotărât sistemul.

Analizele holistice ale momentului de cotitură istorică din 2011 nu au cum să nu ia în seamă particularităţile fiecărei ţări. Cultura politică, istoria postcolonială, gradul de secularizare şi de funcţionare a instituţiilor statului sunt, printre altele, diferite în Liban şi Sudan, în Bahrain şi Algeria. Irakul a demarat reforme democratice în alt context, în 2003. Libanul îşi păstrează şi el particularităţile sale, la fel şi teritoriile palestiniene.

Ieşitul în stradă, ieşitul la ur