In epoca in care traim, rezultatul unei (r)evolutii nu este modelat doar de vigoarea protestelor din strada sau de pofta de putere a unor oportunisti inteligenti, ci mai ales de povestea care se impune ca fiind dominanta. In ultimele zile in Piata Universitatii s-au suprapus mai multe naratiuni: cea primitiva urlata la Antenele lui Voiculescu, cea idealista generata de anti-capitalisti si cea romantica, a hipsterilor furiosi pe patrie si caldaram. Pana la mitingul USL de joi, niciuna nu devenise predominanta.

Primul mare povestitor al Romaniei postdecembriste a fost Ion Iliescu, cel care vreme de un deceniu si-a inceput naratiunea cu “Nu ne vindem tara”. L-a urmat Traian Basescu, cu tepele sale ridicate impotriva coruptilor in Piata Victoriei. Astazi, putin a mai ramas din carisma pe care Basescu o emana in urma cu 8 ani, dar nu pentru ca el s-ar fi schimbat coplesitor, ci pentru ca perceptia noastra in ceea ce-l priveste a evoluat. “Carisma este cea mai evaziva dintre toate Oamenii au tendinta sa atribuie carisma unor lideri atunci cand ei simt o nevoie puternica de schimbare, cel mai adesea in contextul unei crize personale, organizationale sau sociale. Joseph Nyeinsusirile politice pentru ca ea nu exista in realitate, ci doar in perceptia noastra”, scria Dick Morris, celebrul consilier de imagine al lui Bill Clinton. Si odata cu evolutia perceptiei noastre fata de presedintele Basescu, a disparut si puterea povestii sale.

La alegerile din 2009, Traian Basescu a jucat cartea luptatorului puternic si independent, in antiteza cu marioneta Mircea Geoana. Dar adevarata masura a puterii lui Traian Basescu am perceput-o abia in 2011. De patru ori a cerut Presedintele remanierea unui guvern condus de omul sau de incredere (in mai, august, septembrie si noiembrie). Si de patru ori nu s-a intamplat nimic. Mai mult, Basescu nu a reusit nici schimb