„Protestul e împotriva clasei politice! Să nu-l politizăm.” Sună inept şi contradictoriu, dar aşa încearcă puterea să gestioneze nemulţumirea străzii. Partidul prezidenţial şi-a încropit strategia de comunicare din două minciuni care se mai şi bat cap în cap.
Prima minciună este menită să bruieze revendicările manifestanţilor şi să abată atenţia de la cauzele concrete ale protestului. Neîncrederea în politicieni este, cu siguranţă, reală şi generalizată. Revolta împotriva puterii nu înseamnă automat un cec în alb dat opoziţiei. Dar de aici şi până la a sugera că cele două tabere sunt în mod egal vizate de contestatari e cale lungă...
Guvernul Boc, păpuşit de la Cotroceni, este ţinta clară a mâniei populare. Oamenii nu au ieşit acum în stradă fiindcă şi-au adus brusc aminte de Tăriceanu, de Năstase sau de Radu Vasile. Nu s-au hotărât să înfrunte frigul şi bastoanele jandarmilor pentru a regla nişte conturi istorice. Prezentul le dă de furcă mult mai mult decât trecutul.
Şi mai insidioasă este însă partea a doua a strategiei portocalii. Toţi comunicatorii partidului-stat se dau de ceasul morţii că protestul nu trebuie „politizat”. De parcă ar vorbi despre un cenaclu de poezie sau despre un festival de cântece patriotice. În Piaţa Universităţii, manifestanţii cer căderea Guvernului, demisia preşedintelui, alegeri anticipate. Toate sunt revendicări strict politice. Criza este politică. Soluţiile ei nu pot veni decât din politică. Într-un stat democratic nu se poate altfel.
Inducând ideea că partidele din opoziţie nu trebuie lăsate să întineze idealurile demonstraţiilor spontane, puterea nu face altceva decât să castreze protestul. Îi privează pe nemulţumiţi de singurele pârghii prin care ar putea obţine satisfacţii concrete. Fiindcă „reformarea întregii clase politice” rămâne un obiectiv la fel de îndepărtat ca „pacea m
