„Protestul e împotriva clasei po­li­ti­ce! Să nu-l politizăm.” Sună inept şi contradictoriu, dar aşa încearcă pu­terea să gestioneze ne­mul­ţu­mi­rea străzii. Partidul prezidenţial şi-a încropit strategia de comunicare din două minciuni care se mai şi bat cap în cap.

Prima minciună este menită să bruieze revendicările manifes­tan­­ţilor şi să abată atenţia de la cau­zele concrete ale protestului. Ne­încrederea în politicieni este, cu siguranţă, reală şi generalizată. Revolta împotriva puterii nu în­seamnă automat un cec în alb dat opoziţiei. Dar de aici şi până la a sugera că cele două tabere sunt în mod egal vizate de contestatari e cale lungă...

Guvernul Boc, păpuşit de la Co­troceni, este ţinta clară a mâniei populare. Oamenii nu au ieşit acum în stradă fiindcă şi-au adus brusc aminte de Tăriceanu, de Năstase sau de Radu Vasile. Nu s-au hotărât să înfrunte frigul şi bastoanele jandarmilor pentru a regla nişte conturi istorice. Prezentul le dă de furcă mult mai mult decât trecutul.

Şi mai insidioasă este însă partea a doua a strategiei portocalii. Toţi comunicatorii partidului-stat se dau de ceasul morţii că protestul nu trebuie „politizat”. De parcă ar vorbi despre un cenaclu de poezie sau despre un festival de cântece patriotice. În Piaţa Universităţii, manifestanţii cer căderea Guvernului, demisia preşedintelui, alegeri anticipate. Toate sunt revendicări strict politice. Criza este politică. Soluţiile ei nu pot veni decât din politică. Într-un stat democratic nu se poate altfel.

Inducând ideea că partidele din opoziţie nu trebuie lăsate să în­tineze idealurile demonstraţiilor spon­tane, puterea nu face altceva decât să castreze protestul. Îi pri­vea­ză pe nemulţumiţi de singurele pâr­ghii prin care ar putea obţine sa­tisfacţii concrete. Fiindcă „reformarea întregii clase politice” ră­mâ­ne un obiectiv la fel de în­de­păr­tat ca „pacea m