El însuşi având gradul de colonel, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul evenimentului din 24 ianuarie 1859 intrat în istorie ca ”Mica Unire”, a fost preocupat de situaţia militarilor din armata română – grade inferioare şi superioare – precum şi a familiilor acestora. Primele prevederi legale referitoare la pensiile militare, precum şi la ajutoarele de stat acordate militarilor invalizi sau celor morţi în campanie, i se datorează lui Cuza. Evident, toate această preocupare a sa faţă de armată, pleca de la ideea de respect, onoare şi demnitate pentru cei capabili a face dovada sacrificiului suprem. Legislaţia lui Cuza avea la bază un studiu temeinic şi fundamentat al unor prevederi din legislaţia franceză. De asemenea, Cuza a ţinut seama şi de posibilităţile economice ale tânărului stat născut în condiţii atât de vitrege. Desigur, la vremea aceea nu era o ”inflaţie” de generali. Salariul unui general era de doar 1200 lei, a unui colonel de 1000 lei, a unui maior de 800 lei, a unui căpitan de 600 lei, iar a unui subofiţer de 400 lei – lunar. Important de menţionat este şi faptul că paritatea legală a leului, în aur, în perioada 1867-1914, a fost 0,3226 gr. aur cu titlul de 900%. Domnitorul Carol – viitorul Rege Carol I – şi el având instrucţie şi grad militar dobândit încă din armata prusacă, a completat această legislaţie cu aceeaşi atentă preocupare şi respect.

Legea din 3 iulie 1865

PREVEDERI LEGALE:

1. Subofiţerii şi soldaţii care vau servit sub drapel 25 de ani, vor avea dreptul la pensie.

2. Nu au dreptul la pensie cei judecaţi de Codul penal militar ca urmare a unei sentinţe judecătoreşti.

3. Indiferent de timpul servit în armată, subofiţerii şi soldaţii care au suferit răni, contuzii, infirmităţi incurabile pe timp de război vor avea dreptul de pensie.

4. Subofiţerii şi soldaţii care au suferit răni, contuzii, infirmităţi i