Cum se face că oameni înzestraţi cu raţiune preiau în mod mecanic formulele unei grupări politice pe care ei înşişi o califică drept execrabilă?
Fenomenul „primăverii arabe bucureştene“, aşa cum a fost numit de un analist politic pripit, nu mi se pare a fi deocamdată decât unul al exprimării unor nemulţumiri colective mult timp reduse la tăcere. Fenomen explicabil, fără îndoială, dar care cu greu poate fi confundat cu cel al unei aspiraţii spre libertate. Formularea acestei distincţii îmi dă posibilitatea de a denunţa o altă confuzie, previzibilă şi ea, dar mai cinică, mai absurdă, mai impardonabilă: identificarea acestor mişcări de masă – ale unor mase dezorientate şi mute, care află un acces nesperat la propria lor vizibilitate – cu Revoluţia din decembrie ’89 sau cu Piaţa Universităţii din ’90.
Lipsa de memorie şi orbirea voluntară sunt sursa ignorării unui fapt important, anume acela că Piaţa Universităţii a fost de la bun început şi în mod esenţial un protest inseparabil de un discurs; care cuprindea, aşadar, şi un proiect de societate, din care s-a născut, pe cale de consecinţă, societatea civilă a anilor ’90 pe care mulţi o regretă azi şi care constituie, poate, obiectul unei obscure aspiraţii. Rememorarea acestui fapt pune în evidenţă, prin contrast, caracterul mişcării din ianuarie 2012: o mişcare a neputinţei şi a dezorientării, a lipsei de scop, aşadar, a refuzului dialogului. Acest refuz face din mulţimea care se adună în fiecare seară în centrul oraşului o masă manevrabilă sau, în orice caz, recuperabilă de politicienii opoziţiei, în ciuda faptului că aceştia sunt detestaţi de manifestanţi. Despre aceşti politicieni nu vorbesc aici decât în treacăt. Ei formează alianţa politică în care partidul principal îl are ca membru de onoare pe Ion Iliescu: cred că această prezentare este suficientă.
În ce sens mulţimea, care a arătat că nu-