E vremea să ne trezim din coşmarul televizat şi să rostim răspicat câteva evidenţe.
Nu, România nu este o dictatură, nici Băsescu un tiran. Nu, nu asistăm la o revoluţie, nici ca aceea din ţările arabe, nici ca aceea din 1989. Da, e bine că violenţele ultraşilor au putut fi stăpânite şi trebuie să fie stăpânite şi în continuare. Da, jandarmii şi-au făcut în general bine datoria. A susţine că ei i-au provocat pe huligani e o enormitate. Da, 2-4.000 de oameni manifestează zilnic în întreaga ţară (în diferite oraşe), marea majoritate paşnici şi fără o umbră de program politic. (Nu discut aici despre cei scoşi când şi când de opoziţie sau de sindicate.) Nu, Piaţa Universităţii 2012 nu seamănă deloc cu Piaţa Universităţii 1990. Alegerile anticipate în an electoral şi cu dificultăţile economice ştiute sunt o diversiune. Opoziţia USL nu va salva naţia, ci cel mult, dacă va câştiga, ar putea trimite România în faliment. Şi în fine: nu, nu ne vom lăsa cu toţii intimidaţi de isteria televizată şi online în curs.
Vă rog să reflectaţi la următorul paradox, constatat deja şi de destui alţii: cum se face că, zilnic, aceşti 2-4.000 de oameni în toată ţara (şi 300-500 în Bucureşti), pe de o parte, repetă mecanic „jos guvernul, jos Băsescu, alegeri anticipate“ (adică „programul“ USL), dar, pe de altă parte, nu acceptă printre ei manifestanţi de partid expliciţi, se declară împotriva tuturor partidelor, îi gonesc pe liderii politici cunoscuţi, precum Ludovic Orban sau Dan Diaconescu, scriu „USL=PDL=mizerie“ etc.? Cum să ţii alegeri anticipate în martie-aprilie, când refuzi partidele existente, iar de înfiinţat altele noi nu mai e timp? Sunt ei „antisistem“, cum ni se spune? Dar şi alegerile după care strigă ţin tot de sistem. Cum îşi pot închipui aceşti oameni că fără lideri, fără un program, fără o alternativă politică au altă şansă decât să fie instrumentul cu car
