Una din cele mai crunte perioade din istoria naţională este marea foamete din 1946-1947. S-a murit efectiv pe capete de foame, iar tifosul bântuia ca moartea cu coasa-n mână. Ca şi cum nu era de ajuns, România pierduse războiul, iar armata sovietică se instalase binemersi pe plaiurile mioritice. Evident, puţina mâncare era rechiziţionată de hoardele bolşevice, de asiatici care violau în serie şi împuşcau fără somaţie orice ţăran care se opunea jafului. În acele momente tragice, ţările occidentale s-au oferit să ajute populaţia înfometată. Era vorba de un gest umanitar. Iuliu Maniu nu fusese încă arestat prin înscenarea de la Tămădău. Era în opoziţie şi cel mai mare duşman al regimului comunist care abia se instaurase. Amicii politici ai lui Maniu, dar şi câţiva reprezentanţi ai Marilor Puteri democratice, Anglia, Franţa şi SUA, l-au întrebat dacă nu este indicat ca ajutorul umanitar să fie stopat pentru că puterea este bolşevică. Marele lider naţional-ţărănist a replicat răspicat: "Oamenii nu trebuie să sufere pentru că ruşii şi comuniştii sunt la putere. E bine ca ajutorul umanitar să sosească". Ei bine, aceasta-i întrebarea când lupta politică e pe viaţă şi pe moarte. Mergem cu pâra la Înalta Poartă, indiferent cum se numeşte ea: Istanbul, Moscova, Bruxelles? Opoziţia s-a hotărât să se plângă la forurile europene. Nu ţin cu puterea, nici cu opoziţia. Doar cu poporul român. Nici nu ştiu dacă e bine să faci astfel de gesturi. Puterea spune că e lipsă de patriotism, foloseşte cuvinte mari. Opoziţia susţine că e un joc democratic, că e firesc să le arate Baubaul european. Nu ştiu sincer ce să zic, dar parcă aş urma exemplul lui Iuliu Maniu.