În anii democrației noastre originale, puțini au fost politicienii de stânga pe care i-am apreciat. Poate din cauza înclinației mele spre alte doctrine, sau poate pentru că multă vreme, stânga românească a adus prea mult cu neo-comunismul, asemănare pe care, din păcate, o mai putem vedea și astăzi, în acțiunile unora dintre partidele de stânga. Cristian Diaconescu a fost unul dintre ei, încă de la mandatul său scurt de ministru de justiție, din 2004. Părea genul de politician care ne dădea speranțe că vremea politrucilor și a semidocților din funcții înalte putea să treacă.
L-am regăsit pe Cristian Diaconescu în primul guvern Boc, ca reprezentant al aceluiași PSD, la externe. A fost un mandat aproape la fel de scurt ca primul, dar în timpul căruia omul și-a făcut treaba discret și eficient. N-a dorit să iasă de la guvernare când a vrut Mircea Geoană, dar s-a supus partidului pe care, ulterior, a încercat să-l conducă. N-a reușit, și a plecat, devenind din prieten dușman pentru majoritatea pesediștilor. Și asta pentru că a început o nouă construcție, UNPR-ul, cu care ține, de doi ani încoace, actualul guvern în funcție. Ulterior, desemnarea lui ca viitor candidat la președinție al partidului său a venit firesc, și cunosc destui oameni care îl vor vota. Pentru bucureșteanul a cărui mamă este originară din Stâlpeni, Argeș, a venit și ziua întoarcerii în guvern. Și asta nu numai pentru gafele predecesorului său, care a eșuat în campania de a duce România în Schengen, ci și pentru că o merita. Este al treilea ministru cu legături argeșene, după actualul său coleg de partid, fostul ministru al sporturilor în guvernul Năstase, Georgiu Gingăraș, și Marian Sârbu, fost lider sindical la Alprom și ministru al muncii în același guvern, care prinde un portofoliu important în Executiv. Și este și un nume important într-un guvern în care liderii politici sunt cam prea rari. Su
