Când începi să practici într-o altă ţară, pacienţii reprezintă prima poartă către noua lume, interacţiunea umană nemediată cu un nou popor. Despre oameni simpatici, dificili, glumeţi sau ranchiunoşi povesteşte dna dr. Ruxandra Moraru, la rubrica Dentist în UK.
M-am întrebat de multe ori ce a făcut celebră această sintagmă: filmul sau realitatea? Geniul cinematografic a realizat, poate, doar o categorisire a genului demografic într-un mod sintetic şi foarte neechivoc. Când ajungi într-un climat profesional nou, primul gând este legat de capacitatea de a face faţă tehnologiei sau personalului şi recunosc că mai puţin m-am gândit la pacienţi. Şi totuşi, ei sunt prima poartă spre noua lume, interacţiunea umană nemediată şi deschisă cu un nou popor. Doamna Teresa T., prima mea pacientă, este văduvă. E stâlpul Bisericii Anglicane din oraş, merge zilnic la cimitir să discute cu soţul ei şi apoi trece pe la clinică cu un platou de biscuiţi proaspăt copţi de ea în dimineaţa aceea. Se descalţă când se suie pe scaun şi acceptă planul meu de tratament care conţine câteva obturaţii de compozit pe dinţi laterali, deci private. Când verific dacă a înţeles procedura, îmi replică, cu aerul său proaspăt de levănţică: scumpa mea, dacă tu ai ajuns aici şi vorbeşti limba noastră, eu cred că eşti aşa de deşteaptă încât poţi să îmi pui o varză în cap. Şi râde. Trenul mă aduce în orăşel după o mică vacanţă acasă, la Bucureşti. Este deja aprilie şi primăvara vine, vine… Câmpul este mai verde şi împrejurul hipodromului miroase a grajd cald. Caii au ieşit la antrenament şi sunt veseli. E bine. Şi gardurile albe, proaspăt văruite, îmi zâmbesc promiţător. Ajung în clinică şi managerul meu îmi face o ceaşcă de ceai şi îmi spune că sunt nişte mici probleme. Un pacient a trimis o plângere formală, adică o scrisoare. Ştie şi directorul clinic despre asta. Aşa deci. Şi simt
