Dincolo de unele contribuţii documentare recente, perioada „deschiderii“ poststaliniste a rămas prea puţin investigată în profunzime ca proiect de către istoricii comunismului autohton, mult mai preocupaţi de extremele regimului decât de zonele sale intermediare: anume, de stalinismul integral sau de ceauşismul târziu. Există însă şi excepţii ce confirmă regula şi pot da un impuls pentru viitoare cercetări de ansamblu. Anul trecut, doi insideri şi supravieţuitori au ridicat într-un volum excepţional câteva văluri ale politicii externe româneşti din anii ’60-’70, oferind o perspectivă insolită asupra acelui deceniu de respiro. Traseele lor biografice diferă semnificativ: Mircea Maliţa a fost, alături de Corneliu Mănescu, una dintre figurile cele mai luminoase ale elitei conducătoare, viitorolog redutabil, personalitate-cheie a diplomaţiei autohtone şi, cu siguranţă, cel mai performant ministru al Învăţământului după 1944, creator de instituţii-laborator pentru perfecţionarea cadrelor, dintre care unele rezistă şi azi. Reuşita sa e cu atât mai notabilă, cu cât s-a produs într-un sistem totalitar, fie el şi (pseudo)-liberalizat... În schimb, istoricul Dinu C. Giurescu – prieten, coleg de generaţie şi, după 1990, de Academie cu Maliţa – provine din elita umanistă interbelică, reprimată după 1945, dar beneficiară a destinderii hruşcioviste.
Colaborarea celor doi octogenari – ambii, perfect conectaţi la prezent, îmbinând sagacitatea cu o înţelepciune pragmatică - are tâlcurile ei, iar perspectivele asupra „deceniului gri“ sunt convergente: reconstituire memorialistică omogenă, cu insight-uri portretistice, dar cu solid eşafodaj istoric la Maliţa, investigaţii istoriografice meticuloase, uneori arid-documentare, dar înviorate autobiografic la Giurescu. Nici expresivitatea „literară“ nu lipseşte în acest volum cu titlu din Dosoftei – v. analogiile dintre călines
