S-ar putea ca, în curând, timpul să demonstreze că frustrările sociale nu sunt un monopol al erei Băsescu.

Tulburările care au avut loc cu precădere în Bucureşti, începând cu 12 ianuarie, au dat naştere la sentimente de îngrijorare privind fragilitatea procesului democratic în România. Dar trebuie să încercăm să privim şi partea bună a lucrurilor, fără a zugrăvi evenimentele recente în cele mai sumbre tonuri.

În primul rând, oamenii n-au demonstrat pentru Gigi Becali, pentru vreun escroc de la Caritas sau pentru Radu Mazăre, ci pentru o persoană a cărei reputaţie de bun samaritean este pe deplin meritată. Succesul pe termen lung al lui Raed Arafat în crearea unui sistem de servicii medicale de urgenţă i-a câştigat acestuia respectul populaţiei, în contextul corupţiei şi incompetenţei care domină, de ceva vreme, serviciile de asistenţă medicală din România. Păstrând proporţiile, îl putem descrie ca pe un rege Carol I arab, unul care a venit în România fără a şti ce rol va avea de jucat aici şi care îşi va aduce o reală contribuţie la mersul înainte al naţiunii.

Apoi, este bine că, în diverse oraşe, oamenii par să fi reacţionat prin proteste la demisia lui Arafat, ca urmare a anunţării planurilor de privatizare a serviciilor de urgenţă. O decizie la care Traian Băsescu a avut un cuvânt greu de spus a fost percepută ca o palmă de către cei care duc un trai la marginea subzistenţei şi care au simţit că până şi cele mai elementare servicii de asistenţă sunt puse în pericol de ultima strângere a şurubului austerităţii. Dacă oamenii ar fi primit, cu calm, o nouă lovitură la starea lor materială precară, acesta nu ar fi fost decât semnul unei societăţi amorţite, indiferente.

În al treilea rând, violenţele au fost crunte şi dramatice, mai ales în seara de duminică, 15 ianuarie, însă s-au dovedit, în acelaşi timp, răzleţe şi de scurtă durată. În prezen