Cum explicam fanatismul revolutionar in veacul al XX-lea? Cum a fost posibila orbirea unor intregi generatii? Ce explica adeziunile infierbantate, devotiunile nevrotice, acele “caderi la Partid” despre care scriau Aleksander Wat si Belu Zilber? Putem limita subiectul, cum se intampla uneori pe varii forumuri conspirationiste si nu doar acolo, la ceea ce se numeste, falsificator, calomniator si denigrator, “complotul iudeo-bolsevic”? Cum s-a constituit reactia inversa, de dezgust in raport cu masacrele ordonate de Stalini si cu abjectele mascarade propagandistice eufemistic denuntate de Hrusciov drept „cultul personalitatii”? Care a fost fenomenologia abjurarii, a desteptarii, a rupturii cu mirajul totalitar? In curand va la Humanitas, in colectia “Zeitgeist”, volumul clasic “The God that Failed” (Zeul care a dat gres). Aparuta in 1949, la inceputul Razboiului Rece, si fiind perceputa ca un veritabil manifest anticomunist, cartea, care includea eseuri de Koestler, Gide, Silone, Spender, Richard Wright si Louis Fischer, a fost tradusa in franceza cu titlul ”Le Dieu des ténèbres” si a aparut in colectia “Liberté de l’esprit” condusa ani de zile de Raymond Aron la editura Calmann-Lévy.

In cartea mea “Mizeria utopiei” (tradusa la Polirom de Laura Lipovan) am examinat in adancime ceea ce s-a numit “the revolt of the mind”, chestiunea apostaziei in sectele comuniste. Ce i-a determinat, de pilda, pe un Karel Kosik ori pe un Jiri Dienstbier sa se desparta de leninism si sa sustina „socialismul cu chip uman” si apoi, dupa infrangerea Primaverii de la Praga, sa devina disidenti? Aceeasi intrebare este valabila pentru un Janos Kis, Jacek Kuron ori Bronislaw Geremek. Raspunsul il gasim, in mare masura, in scrierile autobiografice ale marelui apsotat care a fost Milovan Djilas. Am langa mine, cand scriu aceste randuri, volumul „Of Prisons and Ideas” cu autograful autorul